E clar: raman indragostita de acele mesaje primite de mine, si de inca o suta de mii de utilizatori yahoo, de la te miri cine, mesaje ce transmit o invatatura mai mult sau mai putin ascunsa si care te fac sa versi cel putin o lacrima. Unul dintre acestea il aveti mai jos.

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el. Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo, Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. “Alo, Centrala” putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta. Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!” , am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu.

Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: “Centrala “.

– ” Mi-am ranit degetul… ” – m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.

– ” Mamica ta nu este acasa? “- urma intrebarea.

– ” Nu este nimeni acasa in afara de mine… “- am bolborosit.

– “Iti curge sange?” – m-a intrebat vocea..

– ” Nu ” – i-am raspuns. ” M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau… ”

– ” Poti sa deschizi racitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.

– ” Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel ” – spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie, iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia… M-a ajutat si la matematica… Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune. A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat “Alo Centrala” si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, “De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?” Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, “Wayne, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta.” Alta data la telefon, “Alo, Centrala!” “Centrala. ” – mi-a raspuns vocea cunoscuta. “Cum se scrie cuvantul fix?” – am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston. Imi lipsea foarte mult prietena mea… “Alo, Centrala” ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni… Adesea, in momente de incertitudine si neputinta, mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, “Alo, Centrala” , ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: “Alo Centrala!” Miraculos, am auzit aceiasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. ” Centrala ” Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: ” Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix? ” … O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, ” Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum. ” Am ras, ” Deci tu esti, intr-adevar ” – i-am spus. ” Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea. ”

” Iar eu ma-ntreb, ” – zise ea, ” daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi… ”

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. ” Cu placere, ” – mi-a spus ea. ” Intreaba de Sally.” M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la “Informatii”. Am intrebat de Sally.

” Santeti un prieten? ” – m-a intrebat.

” Da, un foarte vechi prieten… Wayne … ”

” Imi pare rau sa-ti spun asta, ” – mi-a spus ea. ” Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ultimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma. ”

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, ” Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ? ”

” Da. ” – i-am raspuns.

” Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta… L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc.”

Mesajul ei era, “Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va stii la ce ma refer “. I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally…

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva. A cui viata ai atins-o astazi? (sursa: de pe net...)

Cordial, Maria 🙂