Ma gandesc deseori la viata ca la un contur de desen pe care fiecare poate sa si-l coloreze dupa bunul plac.

Unii deseneaza frumos, ordonat, alegand culorile armonios, caci au ochi format pentru simetrie si estetica.

Altii nu-si folosesc toata suprafata desenului sau folosesc o singura culoare pentru intreg tabloul. Unii, mai neexperimentati sau mai curiosi, deseneaza in afara conturului si ajung cu desenul pana pe fata de masa, mai fac si acolo vreo 3 purcelusi colorati, doar asa sa fie.

Altii sunt neinteresati de desen, iar unii ingheata cu creioanele colorate in mana, de frica sa nu si le consume. Daca nu mai primesc altele?! Iar desenul… de ce sa il “strice”, ca uite ce frumos e asa alb?!

Eu am facut parte din categoria celor care, de frica sa nu-mi consum culorile, mai bine mi le bagam in cur. Pana m-am prins ca si desenul, si culorile sunt facute din acelasi principiu ca mecanismele perpetuum-mobile: nu se termina niciodata. Ba mai mult, consumi unul – primesti doua. Doar sa incepi de undeva. Sa ai curaj, sa ai nerv, hai poate si putina inconstienta, curiozitate si rabdare. Cum este vorba: treptele sub tine apar cu fiecare pas pe care il faci.

Iar creioanele mele colorate sunt cuvintele si-mi place acum sa mazgalesc cu ele, sa experimentez combinatii, sa ies din contur, sa ma amuz, cand vad ce efect au asupra celorlalti si a mea, deopotriva.