Deschid ochii surprinsă. Am ieșit dintr-un vis scurt care mi-a dat o senzație de familiar, de susținere. Aveam grijă de vreo trei, patru pui de lei. Îi priveam cum stau toți într-un coşuleţ moale, în colțul unei încăperi scăldată de razele soarelui, raze ce intrau pe o fereastră mare. Îi priveam cum foiesc, cum se întind și se joacă în coșulețul lor. Văd că unul dintre ei suferă. Știu că îl dor lăbuțele pentru că dau să-i iasă ghearele. Cam așa cum se chinuie copiii, când le dau dinții. Se mișcă nervos și trist cu labele în sus, iar eu nu pot să-l ajut cu nimic. La un moment dat, se apropie de noi o femeie bătrână, îmbrăcată în ie și catrință. Seamănă cu bunica mea moartă, dar nu sunt foarte convinsă că ar fi ea. Se apleacă spre ei, îi priveşte, dă din cap. Îi spun că nu știu ce să-i fac leușorului pe care îl dor labele. Îi spun că știam de existența unui descântec, a unei vrăji care alina această durere, dar că eu nu o cunosc. Femeia se miră, îmi răspunde că o știu. Că am auzit-o de la mama mea, pe când eram copilă. Că au auzit-o și leii de la mama lor, când s-au născut. Ridic umerii a mirare. Chiar nu știu despre ce este vorba. “Descântecul pe care îl cauți tu este <<Te iubesc!>>” ,  mai are timp să-mi spună și mă trezesc cu această replică. Mă uit la mâinile mele și știu ce înseamnă visul meu. Știu că are legătură cu ceea ce pot face eu cu aceste mâini, dar îmi este teamă. Însă acest “te iubesc” rupe vraja. Mâinile mele se trezesc la viață și spun ceea ce inima dorește, oricât de înspăimântător, ciudat sau banal ar suna. Îmi iau laptopul și-i scriu lui. Un mesaj pe care ar fi trebuit demult să i-l scriu:

“Dragul meu,

Mi-ai zis că nu sunt cu toţi boii în garaj şi am recunoscut şi eu asta. Sau eu am zis-o şi tu ai confirmat-o. Nici nu mai contează cum este, treaba e că este. Şi e în regulă. Am ştiut dintotdeauna că există în fiecare o anumită putere care, odată ieşită la iveală, îl face pe cel care şi-o exprimă să arate nebun în ochii privitorilor. Poate că visul meu de astăzi despre asta este. Acea parte din mine, acel leuşor, care suferă, venind timpul să-i iasă la iveală ghearele. Am idee pe unde se află el şi ştiu cum i le pot face să iasă la suprafaţă. Iar pentru asta, am nevoie de un om lângă mine. Mai exact, de un bărbat.

Nu ştiu dacă este nevoie să fie un bărbat puternic neapărat, însă cu siguranţă trebuie să fie suficient de nebun ca să reziste. Nu mie să-mi reziste, ci vieţii trăite lângă mine. Şi-n ce să conste nebunia lui? În a mă iubi. Atât. Atât? Da, atât. Dar nu ţi-am zis cum. În a mă iubi până la anihilare. Anihilarea lui, nu a mea. Până la a dispărea cu totul ca să îmi facă loc mie, cu toate ale mele. Să-mi creeze acel spaţiu infinit în care să mă preling, să mă întind, să mă destram. Ca o apă care iese din matca ei şi distruge tot ce întâlneşte în cale fără să îi pese. Ca lumina soarelui peste dealuri, când norii i se dau din cale. Ca fumul dens care se risipeşte în bătaia vântului. Am nevoie de acel bărbat care să mă iubească până la disperare şi să fie fericit că există doar pentru că eu exist. Să-şi găsească rostul pe lume doar prin faptul că mă iubeşte pe mine. Din clipa în care se trezeşte dimineaţa şi până în momentul în care pune capul pe pernă seara doar eu să-i populez mintea, doar eu să-i curg prin vene. Să-i înfierbânt fiecare celulă, fiecare nerv, fiecare muşchi al corpului. Fiecare bătaie a inimii lui să-mi rostească numele. Să nu-mi vorbească despre supărările şi dorinţele lui, nici prin gând să nu-i treacă aşa ceva. Iar dacă îi trec sau dacă le are, să le ţină departe de mine. Vreau ca dorinţele mele să-i fie legile, iar supărările mele să-i fie dramele.

Singurul lucru pe care îi dau voie să îl facă este să respire. Şi în acest caz, fiecare inspiraţie să fie pentru a-i prelungi viaţa ca să mă iubească pe mine, iar fiecare expiraţie să îi dea putere să mă servească pe mine. Să mă sus-țină, să mă adore, să mă venereze. Să mă sus-țină şi să nu facă nimic în locul meu. Să mă sus-țină, astfel încât să pot face eu ceea ce am nevoie şi trebuie să fac. Să nu-mi ia puterea, sugerându-mi cum şi ce să fac, cum şi ce să gândesc, cum şi ce să fiu. Să nu-mi ia puterea, crezând, cu cele mai bune intenţii, că îmi este de ajutor. Am nevoie doar să ţeasă în jurul meu o lume plină de dragoste, în care eu să mă exprim. Am nevoie să meargă înaintea şi înapoia mea, să cureţe pământul pe care calc pentru ca eu să pot păşi dreaptă şi cu fruntea sus, să mă arăt lumii în toată puterea mea. Am nevoie de un bărbat care să ştie cum să-mi ţină întunericul, ca eu să strălucesc. Şi am nevoie de el, să fie prezent lângă mine, când cobor în cel mai bizar întuneric din mine şi din lume. Am nevoie să-l ştiu prezent lângă mine, chiar dacă rătăcirile mele îl vor face şi pe el să se rătăcească. Însă el nu se va rătăci, căci iubirea pe care o trăieşte pentru mine îl va face să găsească mereu calea dreaptă pentru amândoi.

Am nevoie să îmi ofere totul, într-un asemenea mod în care să nu am habar nici măcar pentru o clipă că el este cauza pentru care primesc totul. Iar dacă, pentru o clipă, o singură clipă, oboseşte, uită sau nu poate să-mi dea totul, să realizez atunci că el şi numai el este cauza nefericirii mele. El este cel pentru care mi-am ratat destinul şi sensul vieţii. Şi să repare acea clipă de rătăcire cu încă o viaţă pe care să mi-o aştearnă la picioare. Poate că până la urmă nu de un bărbat am eu nevoie, ci de un sclav. Foarte bine, atunci sclav să fie. Să nu mi se împotrivească nicio secundă, să-i stăpânesc voinţa şi spiritul. Să mă învăluie precum parfumul pe care îl folosesc zilnic: acolo unde sunt eu, să fie şi el, gândurile mele să fie gândurile lui, emoţiile mele să fie emoţiile lui. Cu mai puţin de atât nu mă pot mulţumi. Mai puţin de atât nu mă poate satisface. Mai puţin de atât nu vreau.

Iar schimbul ce va avea loc între noi, alchimia care ne leagă şi ne transformă se va echilibra prin aceea că eu devin, la rândul meu, sclava lui. Eu devin, la rândul meu, femeia lui. Cine aş fi eu, dacă el nu ar mai fi? Cum aş putea trăi eu, dacă prin iubirea lui pentru mine, nu aş deveni iubire pentru el? Cum aş putea să fiu soare, dacă nu el ar fi lumina mea? Cum aş putea să fiu viaţă, dacă inima lui nu ar bătea în pieptul meu?

Acest bărbat poţi fi tu. Crezi că ai putea să faci, să fii, să îmi oferi toate acestea? Totul? Ai rezista atât de profund în mine? M-ai putea avea atât de mult în tine? Atunci când m-ai cunoscut, ai intuit că nu sunt născută pentru mediocritate. Pentru rătăcire, mirare, nesăbuinţă, speranţă, curaj, da. Dar nu pentru mediocritate. Le-ai putea îndura până la marginea iadului alături de mine şi de acolo mai departe? Dacă simţi că nu, dacă simţi că mai ai o fărâmă de normalitate şi de bine în tine, atunci mă bucur că ne-am întâlnit, iar fiecare va merge pe drumul lui. Dacă simţi, în schimb, că poţi să calci pe firul întins al corzii, ştiind că tot tu eşti şi cel care o ţine, atunci ştii care este uşa pe care trebuie să intri. Ţi-am arătat-o de multe ori. Îndrăzneşte. Este deschisă.”

Îi trimit mesajul şi mă ridic din pat. Îmi încep treaba. O nouă zi, activităţi casnice, nimic ieşit din comun. Dar acest mesaj pe care i l-am trimis îmi clarifică mie ce doresc mai departe de la el. După o oră primesc răspuns.

“Felicitări pentru poezia din mesaj. Este foarte frumoasă! Acum priveşte mesajul în oglindă, înlocuind masculinul cu femininul şi citeşte-l ca venind din partea mea.”

Zâmbesc. Mă mir. Dar de ce mă mir? Parcă nu l-aş cunoaşte!? Parcă nu faptul că joacă şah existenţial cu mine îmi place la el. Ca orice i-aş spune, îmi îndreaptă privirea spre zone necunoscute şi mă provoacă, astfel, să le explorez. Fac un exerciţiu de imaginaţie. Mă pun în pielea lui, încep să îi imit vocea în gând să citesc mesajul aşa cum mi-a propus:

“Am nevoie de un om lângă mine. Mai exact, de o femeie. Nu ştiu dacă este nevoie să fie o femeie puternică neapărat, însă cu siguranţă trebuie să fie suficient de nebună ca să reziste. Nu mie să-mi reziste, ci vieţii trăite lângă mine. Şi-n ce să conste nebunia ei? În a mă iubi. Atât. Atât? Da, atât. Dar nu ţi-am zis cum. În a mă iubi până la anihilare. Anihilarea ei, nu a mea. Până la a dispărea cu totul ca să îmi facă loc mie, cu toate ale mele. Să-mi creeze acel spaţiu infinit în care să mă preling, să mă întind, să mă destram. Ca o apă care iese din matca ei şi distruge tot ce întâlneşte în cale fără să îi pese. Ca lumina soarelui peste dealuri, când norii i se dau din cale. Ca fumul dens care se risipeşte în bătaia vântului. Am nevoie de acea femeie care să mă iubească până la disperare şi să fie fericită că există doar pentru că eu exist. Să-şi găsească rostul pe lume doar prin faptul că mă iubeşte pe mine. Din clipa în care se trezeşte dimineaţa şi până în momentul în care pune capul pe pernă seara doar eu să-i populez mintea, doar eu să-i curg prin vene. Să-i înfierbânt fiecare celulă, fiecare nerv, fiecare muşchi al corpului. Fiecare bătaie a inimii ei să-mi rostească numele. Să nu-mi vorbească despre supărările şi dorinţele ei, nici prin gând să nu-i treacă aşa ceva. Iar dacă îi trec sau dacă le are, să le ţină departe de mine. Vreau ca dorinţele mele să-i fie legile, iar supărările mele să-i fie dramele.

Singurul lucru pe care îi dau voie să îl facă este să respire. Şi în acest caz, fiecare inspiraţie să fie pentru a-i prelungi viaţa ca să mă iubească pe mine, iar fiecare expiraţie să îi dea putere să mă servească pe mine. Să mă sus-țină, să mă adore, să mă venereze. Să mă sus-țină şi să nu facă nimic în locul meu. Să mă sus-țină, astfel încât să pot face eu ceea ce am nevoie şi trebuie să fac. Să nu-mi ia puterea, sugerându-mi cum şi ce să fac, cum şi ce să gândesc, cum şi ce să fiu. Să nu-mi ia puterea, crezând, cu cele mai bune intenţii, că îmi este de ajutor. Am nevoie doar să ţeasă în jurul meu o lume plină de dragoste, în care eu să mă exprim. Am nevoie să meargă înaintea şi înapoia mea să cureţe pământul pe care calc pentru ca eu să pot păşi drept şi cu fruntea sus, să mă arăt lumii în toată puterea mea. Am nevoie de o femeie care să ştie cum să-mi ţină întunericul, ca eu să strălucesc. Şi am nevoie de ea, să fie prezentă lângă mine, când cobor în cel mai bizar întuneric din mine şi din lume. Am nevoie s-o ştiu prezentă lângă mine, chiar dacă rătăcirile mele o vor face şi pe ea să se rătăcească. Însă ea nu se va rătăci, căci iubirea pe care o trăieşte pentru mine o va face să găsească mereu calea dreaptă pentru amândoi.

Am nevoie să îmi ofere totul, într-un asemenea mod în care să nu am habar nici măcar pentru o clipă că ea este cauza pentru care primesc totul. Iar dacă, pentru o clipă, o singură clipă, oboseşte, uită sau nu poate să-mi dea totul, să realizez atunci că ea şi numai ea este cauza nefericirii mele. Ea este cea pentru care mi-am ratat destinul şi sensul vieţii. Şi să repare acea clipă de rătăcire cu încă o viaţă pe care să mi-o aştearnă la picioare. Poate că până la urmă nu de o femeie am eu nevoie, ci de o sclavă. Foarte bine, atunci sclavă să fie. Să nu mi se împotrivească nicio secundă, să-i stăpânesc voinţa şi spiritul. Să mă învăluie precum parfumul pe care îl folosesc zilnic: acolo unde sunt eu, să fie şi ea, gândurile mele să fie gândurile ei, emoţiile mele să fie emoţiile ei. Cu mai puţin de atât nu mă pot mulţumi. Mai puţin de atât nu mă poate satisface. Mai puţin de atât nu vreau.

Iar schimbul ce va avea loc între noi, alchimia care ne leagă şi ne transformă se va echilibra prin aceea că eu devin, la rândul meu, sclavul ei. Eu devin, la rândul meu, bărbatul ei. Cine aş fi eu, dacă ea nu ar mai fi? Cum aş putea trăi eu, dacă prin iubirea ei pentru mine, nu aş deveni iubire pentru ea? Cum aş putea să fiu soare, dacă nu ea ar fi lumina mea? Cum aş putea să fiu viaţa, dacă inima ei nu ar bătea în pieptul meu?

Această femeie poţi fi tu. Crezi că ai putea să faci, să fii, să îmi oferi toate acestea? Totul? Ai rezista atât de profund în mine? M-ai putea avea atât de mult în tine? Atunci când m-ai cunoscut ai intuit că nu sunt născut pentru mediocritate. Pentru rătăcire, mirare, nesăbuinţă, speranţă, curaj, da. Dar nu pentru mediocritate. Le-ai putea îndura până la marginea iadului alături de mine şi de acolo mai departe? Dacă simţi că nu, dacă simţi că mai ai o fărâmă de normalitate şi de bine în tine, atunci mă bucur că ne-am întâlnit, iar fiecare va merge pe drumul lui. Dacă simţi, în schimb, că poţi să calci pe firul întins al corzii, ştiind că tot tu eşti şi cea care o ţine, atunci ştii care este uşa pe care trebuie să intri. Ţi-am arătat-o de multe ori. Îndrăzneşte. Este deschisă.”

Continui să zâmbesc. De data asta a dez-amagire. Citind astfel textul m-au trecut călduri şi laşităţi. În mintea mea sună şi erotic şi alienator în acelaşi timp. Sună a sentinţă la moarte şi la viaţă, exact în ordinea asta. Îmi dau seama că-i revendic totul, fără să vreau să fac eu primul pas în a-i da totul. Dezamăgirea mă face să ridic din umeri. Nu poate. Şi nici eu. Îi răspund.

“Lucrurile pe care ţi le-am cerut nu au niciun strop de poezie în ele. Tot ce am scris este ad litteram. Iar prin faptul că m-ai pus să văd mesajul în oglindă, mi-ai răspuns la provocare: nu poţi. Mă bucur că ne-am întâlnit.”

Mă ridic de la birou şi mă duc spre uşa ce dă spre terasă. Îmi lipesc fruntea de sticla ei rece şi privesc în depărtare. Acum, abia acum îmi este foarte limpede ce vreau.

Vrăjitoarea din Roz: poveşti de trezit adulţii