Zilele trecute mă aflăm pe o cărare îngustă, într-un șir de oameni. În partea dreaptă aveam peretele unui munte, în partea stângă un gard sumar, nu mai înalt de un metru și care lăsa să se vadă râpa abruptă de dincolo de el. În spate oameni, în față oameni. Fiecare își vedea de drum, până când, de la familia din fata, încep să se audă scâncete. Băiețelul de vreo 5-6 anisori începe să plângă și să îi spună tatălui care il ținea de mână că îi este frică. Tatăl îngaimă ceva, dar nu schițează niciun gest. Copilul insistă: “Nu mai vreau, mi-e frică! Mi-e frică!!!”.

Tatăl îi spune ceva cât să audă numai copilul, însă acesta nu se lasă convins. “Hai că te ia tata în brațe!” și-l ridica pe copil, care acum, de la înălțimea tatălui, putea vedea și mai bine râpa. Începe să țipe, să facă tărăboi, iar tatăl îi zice într-una, fără rezultat, însă: “Hai că nu ți-e frică! N-are cum să-ți fie frică! Nu-i adevarăt că ți-e frică!” Copilul o ținea pe-a lui, tatăl la fel. Aveam senzația că băiatul ori va face un atac de panică, ori va face pe el, ori amândouă. În cele din urmă, mama îi zice tatălui: “Ia-l și întoarce-te înapoi cu el, dacă îi e frică!”. Tatăl, cu un zâmbet descompus pe față (cu toții priveam scenă), face cale întoarsă cu tot cu copil.

Privind chipul băiețelului – ochii îngroziți, față contorsionată, dinții încleștați, n-am putut să nu empatizez cu el, mai ales cu neputința lui de a se face înțeles încă de la primele semnale de frică. Și mi-am dat seama din această scurtă scenă că unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care li-l putem face altora este să nu le validăm trăirile, gândurile, ființa. Și facem acest lucru din câteva motive clare și de multe ori inconștiente:

– dorim să îi vedem pe ce dragi nouă mai puternici, mai curajoși, mai frumoși, mai deștepți etc decât sunt în realitate. Și atunci insistăm cu laude, cu încurajări, cu presiuni menite toate să îi ajute să fie mai puternici, mai curajoși, mai frumoși, mai deștepți. Doar că, atunci când cei dragi ne spun clar și răspicat ce simt ei, iar noi nu le validăm trăirea, meta-mesajul pe care li-l transmitem este exact pe dos: “Nu este adevărat ce simți. Nu ai voie să simți asta. Tu nu ești așa. Nu fii așa. Nu fii tu însuți.”

– al doilea motiv pentru care nu le recunoaștem altora ceea ce simț este încapacitatea noastră de a face față acelor stări și emoții. Pentru că eu nu-mi pot face față fricii, dezamăgirii, eșecurilor, durerii etc, nu le văd, nu le recunosc și le neg cu desăvârșire la tine. Eu sunt cea/cel care nu poate să conțină o asemenea trăire, nu știu cum să o gestionez, nu știu cum să o rezolv la mine și, prin mecanismul proiecției, o anulez și la tine. Și în acest caz, meta-mesajul pe care îl transmit celuilalt este același ca în cazul în care supra-apreciem din prea multă dragoste: “Nu este adevărat ce trăiești, ce gândești. Nu ai voie să simți astfel. Tu nu ești așa. Nu îți dau dreptul să fii așa.”

– un alt motiv pentru care le negam altora felul de a fi și de a simți (motiv care le înglobează deseori pe primele două) este oprobriul public. Cu alte cuvinte, gura lumii. În cazul de față, scenă având loc în public, multe lucruri pe care le facem, le ajustăm nevoii noastre de a fi acceptați de către ceilalți. Și atunci, tot ceea ce facem de față cu ceilalți diferă de la foarte puțin (cazul celor mai echilibrati si mai liberi dintre noi) la extrem de mult (cazul celor mai anxioși și dependenți) față de ceea ce am fi făcut, dacă am fi fost singuri. La fel și tatăl băiatului: ar fi continuat să păstreze aparențele, dacă băiatul nu s-ar fi manifestat atât de violent. Nevoia noastră de apartenență la un grup este, fără să ne dăm seamă conștient, atât de mare încât ne anulăm deseori pe noi înșine și pe ceialalti, doar de frica de a nu fi excluși. Așa că replici precum: “Stai cuminte, că se uită lumea la noi! Nu mai țipa că ne facem de minune! Mănâncă tot și spune mulțumesc că, altfel, doamnei n-o să-i mai placă de tine!” sunt destul de comune. Din fericire, pentru societate. Din nefericire, pentru noi înșine. Poate că o să revin mai târziu cu un articol detaliat pe această temă.

Nu sunt eu în măsură să dau o soluție, însă pot sugera una pentru că mă aflu în poziția trainerului care a întâlnit sute astfel de cazuri și a lucrat la ameliorarea lor. Revin la ideea de bază a acestui scurt articol: este dureros să nu-ți fie validate trăirile, gândurile atunci când acestea se produc și se întamplă să le exprimi de față cu ceilalți. Această durere se transformă treptat în convingeri limitative care îți amputează personalitatea, transformându-te în altcineva. Și astfel apare diferența dintre Sinele real și Sinele ideal, diferență pe care o numim în NLP inconguenta: eu sunt (simț, gândesc) într-un anumit fel, însă ceilalți (părinții, copiii, partenerul, colegii, societatea) mă vor altfel, așa că voi face cum vor ei… ca să fie bine pentru toată lumea.

Așa că, atunci când cel de lângă tine îți spune ce simte și ce gândește, știu că este de foarte multe ori diferit de ceea ce tu gândești și simți, respectiv de ceea ce gândești și știai despre cel de lângă tine. Te poate surprinde, te poate amărî, te poate duce pe culmile disperării, însă te invit să nu lași aceste emoții să te controleze și caută să înțelegi, mai degrabă decât să judeci sau să negi. Caută să înțelegi și să aflii care este adevărul lui. Fiindcă adevărul lui diferă de adevărul tău. Când cineva îți spune că îi este frică, află mai multe despre acest lucru, pur și simplu punându-i întrebări: ce se întâmplă, care sunt cauzele fricii, de când simte așa, ce crede că l-ar putea ajuta, cum l-ai putea ajuta tu? Atunci când cineva îți spune că nu mai poate, că nu e în stare, că nu știe cum să facă, aplică aceleași întrebări. Vei vedea, cu surprindere, că acele emoții și convingeri limitative se clarifică, se dizolvă și le iau locul alte stări, alte gânduri, susținătoare și mai productive. În plus, beneficiul secundar este că îți îmbunătățești sau legi și mai bine relația cu persoană în cauză.

Validarea celeilalte persoane înseamnă, pentru amândoi, libertate și echilibru. Înseamnă intimitate și încredere. Înseamnă, până la urmă (dacă nu cumva, chiar cu asta ar fi trebuit să încep), NORMALITATE.

Și pentru că sunt o ambasadoare a normalității și a congruenței, îți recomand câteva cărți a căror concepte și învățături le folosesc în cursurile mele și în propria-mi viață:

“Primește iubirea pe care o meriți”, autor Harville Hendrix, editura Herald.

“Dăruiește iubirea care vindecă”, autori Harville Hendrix, editura Herald.

“Manualul părinților eficace”, autor Thomas Gordon, editura Tritonic,

“Comunicarea nonviolentă”, autor Marshall Rosenberg, editura Ponte.

Iar mai jos te invit să vizionezi un clip inteligent făcut, care relevă diferența dintre simpatie și empatie.

Cordial,

Maria 🙂

P.S Dacă doriți să aprofundați mai mult acest subiect vă aștept cu drag la cursurile mele de NLP. Aici puteți să aflați mai multe despre următoarele mele cursuri de dezvoltare personală: Cursuri NLP