Am ales acest titlu de articol pentru simplul fapt că titlul « Spune-mi cum ai fost iubit în copilărie, ca să-ți spun ce relație ai acum ca adult » era prea lung. « Spune-mi cum ți-e relația de cuplu, ca să-ți spun ce copilărie ai avut » este, de asemenea, lung. Este un articol care poate să-ți schimbe viața, iar dacă nu va reuși, măcar te va pune pe gânduri și-ți va fura somnul câteva nopți la rând, așa că îmi asum tot ce scriu aici și, dacă dorești, și consecințele a ceea ce scriu aici. Să începem deci…

În frumosul oraș în care locuiesc, în fiecare vară din ultimii 25 de ani, se organizează Festivalul Internațional de Teatru, ajuns, așa cum îi spune și numele, celebru în toată lumea. Și-n fiecare vară sălile de teatru, halele fabricilor dezafectate, străzile, cafenelele, parcurile din Sibiu sunt invadate de turiști români și străini ce se delectează cu multe reprezentații ale actorilor de pe tot mapamondul. Dintr-un an, îmi amintesc un număr de actorie cu subiect sportiv. Pentru că era o reprezentație interactivă, protagonistul argentinian invita copii din public care să-l ajute cu mingile cu care jongla. La final, unui băiețel i-a oferit o bomboană. Actorul și-a introdus mâinile în buzunar, a scos în același timp două bomboane, un braț ridicându-l sus, în aer, pe celalalt menținându-l la nivelul bazinului. Băiețelul a început să sară ca să-și ia premiul din mâna ce flutura bomboana în aer. De pe margine, noi râdeam și-i strigam că mai este o bomboană la nivelul la care el poate să ajungă, însă băiețelul – concentrat și perseverent în obiectivul lui – ne-a ignorat și a continuat să sară și să se chinuie să o ia pe cea de sus. În continuare, spre hazul nostru, al celor care vedeam lucrurile mai clar de pe margine, fiindcă nu eram implicați emoțional în ceea ce se întâmplă pe scenă.

Așa este și în viață în ceea ce privește iubirea pe care ne-o dorim cu toții și la care ne uităm cu jind, ca la bomboana ținută sus-sus, fără posibilitatea de a ajunge la ea. În același timp nu vedem că există iubire și mai aproape de noi, ba-i chiar sub nasul nostru și putem avea acces la ea simplu și fără eforturi pantagruelice. Însă ca să o putem vedea pe aceasta din urmă, avem nevoie să facem un pas în spate, să vedem imaginea de ansamblu și să înțelegem ce înseamnă cu adevărat bomboana fără de care viețile noastre nu ar fi atât de dulci și aromate.

Și atunci când facem un pas în spate și vrem cu adevărat să vedem cum stau lucrurile în privința iubirii, primul lucru pe care îl observăm este că nu ne-a spus nimeni faptul că ordinea firească a lucrurilor este că mai întâi ne formam o relație și apoi se naște iubirea, ci am trăit mereu cu iluzia că din cauză că ne iubim cu cineva, formăm o relație. Pe scurt: « am ajuns să ne iubim pentru că facem ca această relație să funcționeze » și nu « pentru că ne iubim, vrem să avem o relație împreună ».

Al doilea lucru foarte important pe care îl observăm, atunci când vrem să ne îmbunătățim relațiile este marele egal pe care îl punem între iubire și relație. Credem inconștient, și deci automat, că acestea sunt unul și același lucru, și că dacă suntem într-o relație e musai să ne și iubim. Însă, din nou, realitatea crudă și rece, ne arată că lucrurile nu stau așa nici pe departe, iar că să înțelegem iubirea, avem nevoie să știm care sunt ingredientele unei relații sănătoase.

Relația sănătoasă : echilibrul dintre pasiune, angajament și intimitate

Pasiunea este chimia unei relații și, de obicei, apare prima. Spun chimie deoarece hormonii (biologicul) sunt cei care se manifestă cel mai mult aici, iar hormonii sunt activați de imaginația noastră, când începem să proiectăm la începutul relației tot felul de calități și scenarii despre partener/parteneră. În timp multe dintre ele se adeveresc, multe se dovedesc a fi doar iluzii. Pasiunea se traduce prin atașamentul romantic față de partener/ă, atracția sexuală și dorința de a fi împreună cu partenerul acesta/partenera aceasta. În timp, pasiunea se diluează – specialiștii spun că durează între 2 săptămâni și 3 ani. Din fericire, există multe modalități prin care putem să aprindem focul într-o relație ce a depășit cu mult cei 3 ani. Nu voi insista asupra acestora, însă amintesc doar câteva, în ceea ce privește atracția sexuală: tantra, sex-shopuri, kamasutra, lenjerie intimă, site-urile erotice, schimbat rutina sexuală (frecvența, pozițiile, preludiul, postludiul etc.), schimbat locurile în care de obicei faceți sex și altele. Informează-te și-o să ai o surpriză frumoasă în privința a ceea ce poți face împreună cu partenerul tău/partenera ta.

Angajamentul este fizica unei relații și conține atât o componenta mentală/cognitivă, cât și una fizică, concretă. Decid, îmi asum și sunt responsabil/ă că tu ești persoana cu care vreau să fiu acum și-mi iau angajamentul că îți rămân fidel/ă și renunț la alți parteneri/alte partenere atâta timp cât sunt în relație cu tine. Îmi iau angajamentul că nu plec de lângă tine, când vom da de greu și căutam soluții să rezolvăm problemele ce pot apărea. Alte forme prin care îmi exprim angajamentul sunt: ies cu tine în public, te prezint prietenilor mei, te invit la petrecerile cu firma și te prezint colegilor/șefului, te prezint părinților și familiei mele, ne mutăm împreună, facem cumpărături importante împreună (casă, mașină etc.), inițiem și implementăm proiecte împreună (vacanțe, afaceri, activități), ne căsătorim, facem copii. De oră mai actuală, o formă de angajament este și aceea în care îmi schimb statusul de pe facebook din “single” în « in a relationship with… ». Nu-i așa că știi multe persoane care sunt într-o relație, dar la status au trecut « single »?

Intimitatea este mecanica unei relații și dacă ar fi să reprezentăm relația ca pe un triunghi echilateral, intimitatea se găsește in vârful de sus pentru că este vitală unei relații, este componenta cel mai greu de prelucrat și pentru că este cea care aduce iubirea în relație. Care iubire, îmi pare rău să te informez tocmai eu despre acest lucru, nu este deloc necondiționată – aspect care o face cu atât mai valoroasă. Intimitatea – mecanica fină și mecanica cuantică a unei relații – se bazează pe doua procese emoționale importante pentru viața noastră și pe care le-am învățat încă de când eram în burtica mamei: simbioza și autonomia. Voi reveni mai jos asupra lor pentru că ele sunt baza iubirii și a libertății de care avem parte zi de zi.

Aceste trei ingrediente – pasiune, angajament și intimitate – fac ca o relație să fie una sănătoasă, hrănitoare și de creștere. Toate celelalte combinații în care lipsesc unul sau două ingrediente se numesc oricum, numai relație de cuplu sănătoasă nu. Când ai doar pasiune cu cineva se cheamă că sunteți prieteni cu beneficii (sau fuck buddies, cum spun americanii). Atunci când ai doar angajament cu partenerul tău, sunteți, cel mult, colegi de apartament și va țineți de urât unul altuia (mai bine îți iei un câine sau o pisică). Când ai doar intimitate, relația este o prietenie profundă și… cam atât. Angajamentul și pasiunea formează un început bun de relație, dar dacă aceasta continuă doar astfel, mai devreme sau mai târziu, cei doi vor resimți lipsa sensului și a miezului, pasiunea va scădea și rămân doar cu angajamentul (ne întoarcem iar la câine sau la pisică). Angajamentul și intimitatea fac casă bună când cei doi parteneri au peste 70 de ani și niciun hormon nu îi mai întreabă de sănătate. Iar intimitatea și pasiunea în doze mari se regăsesc în relațiile în care cei doi parteneri sunt amanți – pentru o perioada funcționează, dar când unul dintre cei doi își dorește mai mult, iar celălalt nu poate să îi ofere și angajament, lucrurile se destramă rapid. Mai departe voi scrie doar despre ingredientele principale ale intimității. Sau, cum frumos zicea un prieten, despre abilitatea de a te privi în ochi cu partenerul.

Simbioza și autonomia : rădăcinile și aripile noastre emoționale – iubirea și libertatea

Simbioza este, conform DEX, forma de relaționare (conviețuire) reciproc avantajoasă între două organisme din specii diferite. În ceea ce privește relațiile umane, simbioza presupune că am câteva nevoi (le găsești descrise mai jos) pe care Celălalt trebuie să mi le îndeplinească, făcând ceva pentru mine, ceva ce eu nu pot face, oricât de dezvoltat/ă personal aș fi (sau, chiar dacă pot să îl fac, nu este suficient pentru mine).

Autonomia este abilitatea de a ne conduce propria viață, independent de factorii externi, În relații, autonomia și nevoile de autonomie ( le găsești descrise mai jos) se referă la faptul că Celălalt (cu care sunt în relație) observă că vreau să fac un anumit lucru, că pot să îl fac prin forțele proprii, îl fac singur/ă, și mă lasă să fac acel lucru fără ca el să intervină în vreun fel.

Simbioza și autonomia sunt nevoi, procese și abilități în același timp, care se nasc, pe care le dezvoltăm, le trăim, ni se rănesc și le vindecăm numai în relații (cu cât e mai semnificativă relația, cu atât mai intens lucrăm aceste două aspecte). Încă dinainte să ne naștem și din momentul în care ne naștem, simbioza se creează cu mama (sau cu persoana ce are, mai apoi, grijă cel mai mult de noi). La fel și autonomia. Cu cât simbioza e mai sănătoasă, cu atât trăim o autonomie mai sănătoasă. Cu cât ne este simbioza mai rănită, cu atât și autonomia noastră are de suferit. Și pentru că nu există persoană pe pământ căreia să nu i se fi rănit una sau mai multe nevoi de simbioză și autonomie, când suntem adulți, responsabilitatea noastră este să ne vindecăm aceste răni în relațiile pe care le formăm. Și asta pentru că atunci când suntem mari ne îndrăgostim și intrăm în relații cu persoane care au același tipar de simbioză și autonomie pe care l-am învățat în copilărie. Dacă vrem să avem relații conștiente și parte de iubire, vom vedea aceste relații de cuplu ca șanse prin care să ne vindecăm de rănile primilor ani de viață. Dacă nu, vom zice că n-am avut noroc în viață și că « ne ducem crucea » așa cum e ea, mai grea sau mai ușoară.

Deși s-ar crede că autonomia este o consecință a simbiozei, în ceea ce privește psihicul uman, autonomia și nevoile ei se manifesta încă de la începutul vieții și se trăiește tot în relație, nu de unul singur. În DEX, una dintre definițiile autonomiei este « distanța maximă pe care o poate parcurge un autovehicul cu motor fără să aibă nevoie de alimentare ». În sens metaforic, putem colinda prin lume cu capul sus, însă la un moment dat avem nevoie să ne alimentăm, să ne conectăm la o altă ființă ce ne împlinește o simbioza sănătoasă, ca apoi să ne putem manifesta iarăși autonomia. Nevoile de simbioză conduc dezvoltarea în copilărie și nu dispar la maturitate. Nevoile de autonomie conduc dezvoltarea la maturitate, fără ca asta să însemne că ele nu sunt prezente și nu se cer îndeplinite în copilărie (dacă n-am învățat să fim autonomi în copilărie, nici în perioada adultă nu vom fi). Mai este important de spus că dacă simbioza e rănită, atunci și autonomia este rănită. Nu se poate ca una să fie sănătoasă, iar cealaltă disfuncțională. Le putem avea pe amândouă sănătoase, rezonabil de sănătoase, rănite sau foarte rănite. Împlinirea acestor nevoi oferă energie, sentimente de securitate, siguranță, încredere, bucurie. Sunt baza pentru starea de bine, de sănătate. Să vedem, deci care sunt acestea…

Nevoile de simbioza

1. Nevoia de a fi îngrijit și atins corespunzător : hrană, haine, mediu propice (temperatură, aer, lumină), de a fi manipulat cu grija. În copilărie, aceasta nevoie ne este rănită, când suntem ori constant neglijați, înfometați, lăsați în frig/căldură, suciți, împinși, zguduiți, ori când, tot constant, suntem îmbuibați cu mâncare, stimulați fizic prea mult, sufocați cu haine care mai de care, avem o cameră prea încărcată cu jucării, obiecte colorate etc. În cuplu, aceasta nevoie îmi este satisfăcută când celălalt are grijă de mine cu mici atenții : îmi aduce o bluză, ca să nu-mi fie rece pe terasă, îmi prepară o gustare pentru birou, mă îmbrățișează regulat etc. Cum te simți, când partenerul/partenera nu face nimic din toate acestea? Dar el/ea cum se simte, când tu nu faci nimic din toate astea?
2. Nevoia de a fi ținut la căldura, inclusiv căldura sufletească. Ambii părinți ne pot satisface această nevoie și o fac prin haine corespunzătoare, prin propriile brațe, prin felul în care ne învelesc. În perioada adultă, partenerul ne satisface această nevoie prin propriile brațe, când ne dezvelim noaptea și el vede acest lucru, și ținându-ne aproape de inima lui prin zâmbete, complimente, îmbrățișări, prin priviri calde. Această nevoie poate fi rănită foarte ușor, nefăcând nimic din cele de mai sus. Cum te simți, când partenerul/ partenera nu se apropie de tine în acest fel? Dar el/ea, când tu stai departe? La inceputul vietii, fiinta umana are nevoie sa isi regleze corpul cu ajutorul unui alt corp: copilul își reglează emoțional corpul după al mamei, fiind ținut în brațe, atins, mirosind și fiind mirosit și astfel se linisteste. Dacă nu există mama, atunci există bona. Dacă nu există bona, atunci o alta fiinta vie, o pisică, un câine, de exemplu. Dacă nu există nici acestea, nevoia îl face să se ducă spre orice obiect care se miscă sau pe care îl miscă: o mașinută teleghidată, un căluț de lemn ce se balansează etc. În perioda adultă, rănirea unei astfel de nevoi poate să ducă, în cazuri extreme, la dependențele de sex, droguri, alcool, iar prin acestea persoana își reglează emoțiile, se liniștește, se simte împacată, în siguranță, chiar dacă pe termen scurt și iluzoriu. În cuplul sănătos, când sunt furioasă, neliniștită, îmi îmbrățișez partenerul și îmi reglez starea după a lui, liniștindu-mă și eu. Celălalt înțelege ce se întâmplă cu mine, nu mă respinge și rămâne acolo, în îmbrățișare.
3. Nevoia de contact cu ochii – de a fi văzut: când vorbești cu copilul sau cu partenerul tău, să te uiți la el, în ochii lui. Copiii când fac ceva de care sunt mândri și vor să fie văzuți, cer singuri: « Mami, uită-te la mine! Uită-te cât de sus sar/uită-te ce am desenat etc! » Cum te simți, când partenerul/partenera nu te bagă în seamă sau îți vorbește de după un ziar, cu nasul într-o carte sau faceți sex cu lumina stinsă? Dar când faceți sex cu lumina aprinsă și te uiți în ochii lui? Și reciproc? Crește intimitatea?
4. Nevoia de contact cu corpul : copiii au obiceiul de a se încurca de picioarele mamei, de a se încurcă în fustele ei și astfel își satisfac această nevoie. La fel sunt și îmbrățisările, dormitul la piept, ținutul de mână. La maturitate facem sex, ne sărutăm, ne îmbrățișăm, ne ținem de mână tot ca să ne împlinim această nevoie. Într-o relație de-a mea, de fiecare dată când plecam cu mașina undeva, partenerul meu îmi cerea să îi ating ceafa, să îl mângâi și să mă joc cu părul lui, cât dura drumul. Ție cum îți este împlinită această nevoie de către partener/ă? Dar tu cum i-o împlinești lui/ei? Datorita acestei nevoi ajungem si la schimburi fiziologice: prima oară acestea se realizează prin cordon ombilical, prin placentă și prin laptele pe care îl sugem la sânul mamei, prin mirosul mamei. În cuplu, se realizează prin sărut, îmbrățișare, sex, băut din același pahar, mâncat cu aceeași lingură. Cu cât relația e mai intimă, cu atât facem mai multe schimburi fiziologice, iar compatibilitatea e mai mare, mai ales la începutul relației. Dacă nu-ți place mirosul lui/ei, dacă ți-e scârbă să bei după el/ea și după un an de relație, ori schimbi partenerul, ori începi să te întrebi dacă e totul în regulă cu tine. Glumesc. Sau poate nu.
5. Nevoia de a fi înțeles: înseamnă ca celălalt să îmi decodifice corect și la timp nevoia. În copilărie, mama să-mi dea de mâncare când mi-e foame mie, nu când crede ea că mi-e foame, să îmi dea o haină în plus când mi-e frig, nu când crede ea că mi-e frig (mie îmi dă o haină în plus, iar ea stă in tricou), să-mi dea o îmbrățișare, când am nevoie eu de o îmbrățișare, nu când se simte ea instabilă emoțional și nu-și recunoaște sieși propriile trăiri. Rănirea acestei nevoi este una dintre cele mai importante pentru că fostul copil-actualul adult nu știe exact ce e important pentru el, care îi sunt granițele și care îi sunt nevoile. În cuplu, această nevoie ne este împlinită numai și numai dacă deschidem gura și cerem exact ce vrem și nu îl lăsăm pe celalalt să ne citească gândurile, să ghicească ce nevoi avem etc. Știi vorba «copilul care nu plânge, nu primește de mâncare»? E responsabilitatea ta să îi ceri celuilalt, cu subiect și predicat, ce vrei de la el: sex, o îmbrățișare, să mergeți la film, doar să stea puțin lângă tine sau să te lase singur/ă 3 ore. Și invers: întreabă-ți partenerul/partenera ce vrea mai exact, descifrează-i nonverbalul, calibrează-i corect gesturile și nu mai presupune, căci s-ar putea să fii departe tare de ceea ce are nevoie, de fapt. Cum am putea fi intelesi, daca nu am fi cautati si explorati?!  Aceste lucruri se realizează când mama/persoanele semnificative din jur observă și exprimă schimbările prin care trece copilul – o tunsoare nouă, a crescut cu 2 cm, nu se simte bine, e cam alb la fata, merge stramb etc. A fi căutat și explorat înseamnă să fie întrebat ce mai face, cum se mai simte, cum i-a fost la școală, căutat la lecții, întrebat cu cine iese sâmbătă seară și unde anume se duce, ce îl macină, mama să îi pună o mână pe frunte, luându-i astfel temperatura (când există suspiciunea de febra) etc. și toate acestea, echilibrat făcute, nu înseamnă că părintele îl controlează. În cuplu, îmi este hrănită această nevoie când sunt întrebată de partener dacă am mâncat, cum mi-a mers la lucru, ce-mi mai fac parinții, cum mă mai simt, am suficienți bani pentru perechea de pantofi pe care vreau să mi-o iau. Și îmi este lezată când nu sunt întrebată deloc despre aceste lucruri, dar și când sunt întrebată în exces, respectiv căutarea se extinde la a mi se verifica telefonul, mailurile, conturile bancare, prietenii etc. Aici intram pe teritoriul geloziei și a controlului patologic, iar acestea nu sunt iubire.
6. Nevoia de a fi susținut: exact cum spune și cuvântul, în copilărie suntem susținuți, ținuți sus în brațe, pe umeri, în cărucior. Din punct de vedere psihologic, susținerea în copilărie ia forma încurajărilor (cu vorbe, cu bani, cu timp petrecut împreună) în ceea ce își dorește să facă copilul. Rănirea acestei nevoi constă în a-l împinge prea mult pe copil într-o directie pe care nu și-o dorește, în care nu are abilități etc. sau, din contra, să nu arăți niciun interes pentru ce face copilul, pentru reușitele lui etc. De exemplu, acum în perioada adultă, mie mi-a fost greu să accept susținerea altor adulți din jurul meu, deoarece când am fost copil, părinții mei nu mi-au acordat nicio atenție în privința reușitelor școlare, nici aprecieri, dar nici obstacole. M-au lăsat în « plata Domnului » și, cum spuneam, pentru că n-am știut ce înseamnă susținerea, când, am dat de greu, mi-a fost dificil și să cer ajutorul, dar și să îi las pe ceilalți să mă ajute. În cuplu, această nevoie presupune ca partenerul/a să te susțină în susul care are sens pentru tine în ceea ce privește activitatea profesională, hobby-urile, alegerile pe care le faci. Îți este rănită această nevoie și când ești veșnic criticat/ă pentru aceste lucruri de către partener/ă, și când te împinge de la spate pentru a face ceva (chiar dacă acel ceva e ales de tine), dar și când ea/el nu spune nimic în legătură cu alegerile tale. Echilibrul înseamnă să îți fie ținut spatele, ca tu să te simți în siguranță de a face ce ai nevoie să faci. Tu cum îți susții partenerul/a? Si cand vorbim de sustinere, nu putem sa nu vorbim si despre a primi feedback: de a ți se răspunde la ceea ce se întamplă cu tine. Și aici este valabilă vorba « iubește-mă, bate-mă, dar nu mă ignora », pentru că ignorarea este nimic, iar nimicul este îngrozitor. Când nu primesc feedback în perioada copilăriei, nu am de unde să știu dacă fac bine/rău ceea ce fac, nu știu cine/ce sunt eu și de aceea, feedback-ul este necesar în dezvoltare. Cumva e logic: imaginează-ți că te angajezi într-o firma nouă, știi care îți este fișa postului, care îți sunt atribuțiile, însă nu cunoști cultura organizațională și regulile, granițele în care să îți desfășori aceste atribuții. Nimeni nu-ti spune nimic, faci bine, nu faci bine ceea ce faci, ce rezultate să ai, în cât timp, cu cine și cum. Te simți frustrat și confuz că nimeni nu vorbește cu tine, nimeni nu te ghidează în vreun fel etc. Ei, la copil e și mai gravă situația pentru că el nu-și cunoaște nici fișa postului, nici atribuțiile. De aceea, dacă nu primește feedback, va lua acest lucru ca fiind normal și se dezvoltă cum poate el (vezi parentingul excesiv de permisiv), iar la perioada adultă, dacă cineva îl corectează cu ceva, devine agresiv, opac sau înlemnește. Știi situația în care trimiți un mesaj cuiva, vezi că ți l-a citit, dar nu-ți răspunde la el decât după câteva ore, zile sau niciodată. Cum te simți, când se întâmplă asta? În cazul în care îți vine să te îndrăgostești și mai tare de cineva care nu-ți răspunde, face pe inaccesibilul cu tine și te ține în beznă totală, întreabă-te cum ți-a fost hrănită sau rănită nevoia de feedback, când erai copil. Ne trebuie mulți ani ca să ameliorăm nevoia de feedback rănită și să ajungem, astfel, cât mai mult să ne simțim relaxați, atunci când ni se spune că mai avem de îmbunătățit anumite aspecte etc. Îmi amintesc că am avut un prieten căruia, atunci când îi spuneam că făcea ceva ce mă deranja, nici macăr nu ajungeam să închei fraza că imediat îmi replica « dar și tu faci așa, așa și pe dincolo ! ». Sau când făcea ceva bun și îi spuneam, spunea că nu a facut mare lucru și schimba rapid subiectul. Feedback-ul, că e pozitiv sau constructiv, dacă nu am fost stimulați de mici în privinta lui, îl resimțim ca pe un cărbune încins pe care îl prindem în palme și ne grăbim repede să îl aruncăm înapoi celui care ni l-a oferit.În cuplu, e necesar să vezi, să înțelegi, să exprimi adevărul, oricare ar fi el, despre orice ar fi el și oricât de mult ar durea. Cum faci? Tot in sfera nevoii de a fi sustinut intra si ghidajul, cel de care avem nevoie ca de aer. Mesajul ghidajului este că sunt important/a pentru celălalt și este fundamentul parentingului. Copilul învață mai mult din ceea ce faci, respectiv faci împreună cu el (ghidaj), decât din ceea ce spui (feedback). Când îl învață să se spele pe dinți, părintele își spală proprii dinți, iar copilul pe ai lui, nu părintele pe ai copilului. În cuplu, în perioada adultă, când îmi cumpăr flori și cărti singură, îmi ghidez partenerul să îmi cumpere flori și cărti, pentru că își dă seama care sunt lucrurile care îmi fac placere mie. O consecinta a faptului ca suntem sustinut, ni se da feedback si suntem ghidat este valorizarea, alt aspect de care avem nevoie in simbioza sanatoasa deoarece sta la baza unei imagini de sine optime. Cand nu este valorizat, de pildă, copilul ori nu primește feedback, ori este criticat constant și atacat personal (ești un prost versus văd că ai note mici la matematică), ori este valorizat excesiv (ești cel mai bun, cuminte, frumos, deștept copil). Este sanatos ca cel mic sa fie valorizat pentru că este pur și simplu, nu pentru că face ceva deosebit, este recunoscut pentru existența lui unică, iar atunci când face ceva ce nu place părintelui, să îi fie criticat și corectat comportamentul, nu ființa întreagă. În cuplu, valorizarea se face la fel: te văd, ca fiind unic și te valorizez cu toate ale tale. Nu înseamnă că înghit lucrurile urâte pe care le faci și vreau să îmi asculți feedback-ul pe care ți-l dau punctual, fără să te atac la persoana.
7. Nevoia de a aparține exclusiv cuiva: se formează foarte de timpuriu, când copilul are un raport 1:1 cu mama, iar în perioada adultă avem un singur cel-mai bun-prieten, un singur soț, o singura soție (importantă, chiar și în harem). Avem nevoie să simțim că aparținem cuiva pe lume și în viața asta. Orfanilor instituționalizați le este rănită tare această nevoie, dar până și acolo există modalități prin care copiilor ajunge să le fie împlinită această nevoie. În cuplu, strălucirea verighetei mă face să zâmbesc, căci știu că eu îți aparțin ție. Rănirea acestei nevoi, în cuplu, poate să se întâmple când partenerul/a evită subiectul căsătoriei și mă ține într-o zonă obscură mulți ani de zile. Sau, chiar dacă nu se pune încă problema căsătoriei, suntem într-o relație, dar el/ea se poartă de parcă nu am fi și eu sunt într-o confuzie totală în ceea ce privește natura relației noastre. Nevoia de a apartine exclusiv unei singure persoane ne ajuta sa invatam ce este stabilitatea si predictibilitatea, iar ambele ne formeaza caracterul de mai tarziu. Sa avem stabilitate în ceea ce priveste spațiul, locul, activitățile, programul, rutinele zilnice, persoanele. Schimbările să existe, dar câte puțin din toate, nu toate odată și de la o vârstă fragedă. Rutina este sănătoasă în copilărie deoarece este baza stabilității emoționale din perioada adultă și este important ca persoanele care il ingrijesc pe copil să fie unele și aceleași pe o perioada mai lunga. Cand nu stiu ce este stabilitatea, devin ori evitant/a (am 3 relații cu 3 parteneri diferiți și-mi justific comportamentul prin dorința de nou sau că fiecare îmi oferă ceva ce nu are celalalt), ori depedent/a (mă lipesc de un partener și nu-i mai dau drumul oricât de rău mi-ar fi lângă el – « până când moartea ne va despărți »). Predictibilitatea are ca rezultat același lucru ca mai sus – încredere în oameni și în viată. În copilărie, dacă urmează schimbări majore, pe cât posibil, trebuie anunțat copilul, oricât de dureroase ar fi aceste schimbari (divorțul părinților, schimbatul școlii/domiciliului, decesul unui membru al familiei etc.). Dacă au loc schimbari bruște, nu este anunțat copilul etc., adultul de mâine poate să dezvolte o personalitate paranoidă, suspicioasă, să trăiască o anxietate relațională și legată de viață, în general. În cuplu, lucrurile acestea se pot manifesta în forma: ajung la un moment de stabilitate, totul e în regulă în relația mea, în familia mea, dar eu vreau să plec, să scap de acolo, fiindcă stabilitatea și predictibilitatea mă înspăimântă, însă mă mint că am nevoie de varietate. Ai auzit vreodată de vorba «i s-a urât cu binele »? În cuplu, partenerul/a ne satisface predictibilitatea prin faptul că discută cu mine ce urmează să facem, unde plecăm în vacanță, dacă urmează să ne schimbăm mașina/casa, când urmează să îi facem o vizita soacrei etc. Luat/ă prin surprindere la orice eveniment se întâmplă în familie, încep să mă simt controlat/ă, manipulat/ă, înșelat/ă, mintit/ă și simt că-mi este forțată mâna să accept ceva ce poate nu-mi place.
8. Nevoia de a fi primit cu bucurie: înseamnă valorizare autentică. Înseamna că existența mea este văzută cu bucurie și, deci, mă simt acceptat. Vedem cum părinților li se luminează fața, le strălucesc ochii și își desfac larg brațele, atunci când se duc la grădiniță să își ia copiii. Același obicei să îl avem și în cuplu, când partenerul se întoarce de la serviciu sau de oriunde s-ar intoarce el. Nevoia de a fi primit cu bucurie imi vorbeste despre a fi recunoscut/ă ca unic/ă. Si nu-s recunoscut/a ca unic/a atunci când, dacă mai am surori sau frați, sunt îmbrăcat/ă la fel ca ele/ei sau, dacă sunt mai mari ca mine, primesc mereu hainele lor; sau când parinții ne spun, mie și surorilor/fraților, « vă iubim la fel ». Avem dificultati in a fi recunoscuti ca unici si la nivel colectiv ori socio-politc, si aceasta dificultate se numește comunism: mâncam aceleași lucruri, ne tundeam la fel, ne îmbracam în uniforme identice, aveam aceleași mașini. E drept că ne hrănea nevoia de apartenență, însă era și aceasta lezată pentru că nu era ceva ce fiecare își lua singur, ci era impusă. Cand este recunoscut ca unic, copilul are nevoie de jucăriile lui, hainele lui, timpul lui petrecut cu mama/tata. O prietena și-a dus la balet fiica și pentru că îi rămăsese timp o oră de așteptare, l-a luat și pe băiețelul ei cu ea, ca să se plimbe prin oraș. Băiatul i-a spus: « tu nu faci acum ceva împreună cu mine, doar pentru mine, ci faci ca să o așteptăm pe X. » Mama a înțeles ce vrea să spună copilul și și-a luat separat un timp pe care i l-a alocat lui și numai lui. Sesizați diferența? În cuplu, când barbatul se întoarce din delegația dîntr-o țară exotică și le aduce femeilor dragi lui câte un cadou, e grav dacă aduce soției, fiicei, mamei și sorei câte o bluză de același fel, respectiv aceeași valoare. Mesajul pe care îl transmite este că niciuna nu este mai deosebită decât cealaltă, ba chiar toate 3 sunt la fel. Și pentru că vorbim de cuplu, soției trebuie să îi facă un cadou deosebit și valoros față de celelalte 3 femei, tocmai pentru a-i sublinia statutul. Fidelitatea este iarăși o manifestare a acestei nevoi: ești unica/unicul din viața mea. A fi primiti cu bucurie si a fi recunoscuti ca unici ne ajuta la nivelul de energie, de vitalitate la care avem acces in viata de adult, respectiv pe care il putem accesa. Mama/părinții se joacă cu noi, râd spre noi, au fața mobilă, relaxată, își mișcă corpul, sunt plini de viață și ne transmit și nouă aceasta energie, aceasta miscare a vietii. Si sunt cateva situatii delicate in care cei care ne-au crescut, nu ne-au transmis vitalitatea suficienta: în cazul unei sarcini dificile când mama a trebuit să stea doar în pat, cât timp a fost însărcinată cu noi, sau când mama este depresivă și de fiecare dată când ne-am apropiat de ea ca să se joace cu noi, ne-a spus « nu pot, mama se simte rău etc », sau în cazul unei mame care a avut o boală ce a țintuit-o la pat. Sau dacă am fost crescuți de bunici cu vârste înaintate și care nu au avut nici pe departe vitalitatea părinților noștri. Când suntem mari, cautarea obsedanta a vietii din noi ne duce ori spre exprimarea excesivă a acestei vieții (sub diferite forme), ori spre neexprimarea ei (sub diferite forme). Cunosc un bărbat care are 2 mașini (una de teren), 4 motociclete, o barcă, felurite echipamente sportive, îi plac și practică sporturile de iarnă, karate, muntele, înotul, alcoolul și, ocazional, drogurile. Își încarcă programul de la birou, preluând o funcție de conducere cu mulți subalterni, proiecte valoroase din punct de vedere financiar, iar când își ia concediu mai mult de 2 săptămâni, se simte ca leul în cușcă fiindcă i se pare că se plictisește, iar senzația pe care continuu dorește să o simtă în corp e aceea de încordare, de durere. Spune despre ea că este « o durere plăcută, care îl ajută să crească ». Și ca să fie sigur că nu ratează nimic, și-a făcut și o amantă ce locuiește la distanta de 3 case de el (el locuind împreună cu soția lui). În discuțiile pe care le-am avut, am auzit des « nu sunt împlinit, simt că ceva lipsește în viața mea », și prea curând nu este dispus să facă vreo schimbare în viața lui. Ai auzit de expresia adrenaline junkies? Prin multele activități exterioare căutăm să ne conectăm la viața din noi – asa este si barbatul de mai sus. Unora ne iese, altora nu, poate și pentru că nu căutam unde trebuie. La polul opus, cunosc un bărbat care își duce viața în cea mai deplină neclintire și netulburare: nu pleacă în concedii peste hotare, nu își ia concedii, nu se implică în relații (iar dacă se implică, o face cu cineva la distanță), nu face sex, nu are pasiuni sportive, nu pleacă din jurul casei decât dacă e de maximă necesitate, la restaurante preferă același loc și aceeași mâncare ca în ultimii 10 ani, nu întreprinde nimic, nu riscă nimic, iar pasiunile lui sunt cititul și discuțiile pe chat cu persoane care nu se apropie foarte mult de el. Și-a dezvoltat extrem de mult intelectul, ținându-și astfel în frâu emoțiile și refuzând cu desăvârșire să și le exprime. O altă variantă prin care incercam sa cautam (gresit) viata se regăsește la oamenii care sunt abuzați fizic și acceptă asta. Din păcate, aici e valabilă vorba « iubește-mă, bate-mă, dar nu mă ignora », pentru că nevoia de vitalitate, de energie, în profunzimea ei, înseamnă să știu că viața mea este importantă pentru cineva, că nu deranjez pe nimeni doar pentru că eu exist. În cuplu presupune să ne jucăm, să trăim împreună cu și alături de partener/ă, făcând sex, gătind, cultivându-ne pasiuni comune, dansând, făcând sporturi, toate în mod echilibrat și… fără să ne apuce migrena.

Nevoile de autonomie

1. Nevoia de a fi singur: apare încă de la începutul vieții însă se reclamă cu mai multă putere și evidență la adolescență – singur în pătuț, singur în cameră, singur la plimbare, singur în baie, singur cu gândurile mele. În cuplu, ne-o manifestam când ne luăm timpul nostru singuri, spațiul nostru etc. și nu avem nicio reținere să o facem, căci dacă simbioza între partenerul meu este sănătoasă și nu toxică, nu îi rănesc celuilalt sentimentele, respectiv nici eu nu mi le lezez pe ale mele. Nu ne simțim abandonați, respinși, vinovați doar pentru ca avem nevoie si vrem sa fin din cand in cand singuri.
2. Nevoia de a fi pe cont propriu: când copilul desenează, se urcă în copac, se leagă la șireturi sau face singur la toaleta, părintele este acolo, dar nu intervine peste ceea ce face copilul (așa cum fac mamele-drona sau elicopter, cum metaforic mai sunt denumite). În cuplu, această nevoie ne este lezată când partenerul nu mă lasă să fac nimic (el plătește taxele, el face cumpărături, el face curățenie, el face mâncare etc.) și eu îmi dezvolt astfel o personalitate dependentă. Sănătos este să fac și eu lucruri, și chiar dacă nu le fac bine de la început, partenerul meu să nu intervină deloc. Astfel se naște încrederea în sine, iar copilul învață că poate fi stăpân pe viața și pe situațiile în care se va afla. Mai departe, această nevoie stă la baza voinței proprii. Copii spun de multe ori NU pentru că au nevoie să spuna NU, iar părintele e necesar să vadă acest lucru și să-l respecte. Țin minte, de exemplu, că în liceu o colegă era dusă la ginecolog regulat de către parinții ei ca să fie verificată dacă mai este sau nu virgină, iar asta nu este grijă parintească, ci simbioza toxică și rănirea acestei nevoi de a se simți stăpână pe corpul său. Un alt caz de rănire este când, în grupuri de adolescenți, cel care nu a făcut deja sex, presat de prietenii/colegii lui, face sex, deși nu era încă pregătit pentru așa ceva. În cuplu, o consecință a acestei răniri este, de exemplu, când femeia nu are drepturi prea multe asupra corpului ei și trebuie să facă sex ori de câte ori dorește bărbatul. O altă variantă este când, la polul opus, partenerul/a refuză relațiile sexuale și apropierea fizică. Pe langa dezvoltarea increderii in sine, nevoia de a fi pe cont propriu ne dezvolta si abilitatea vitala de a spune NU și STOP. Se reglează singură și apare când copilul nu se mai uită la mamă și se uită în altă parte. Acum copilul învață că este el însuși o ființă diferită de mama sa, că se poate simți pe sine, că își este sieși reper, că devine autonom și se poate centra pe sine. Această nevoie este rănită când părintele nu i-o recunoaște copilului și la NU-ul copilului, părintele spune NU. Mama întreabă dacă copilul mai dorește mâncare, copilul spune NU, s-a săturat, însă mama îi mai pune un polonic de ciorba – și astfel părintele spune NU la NU-ul copilului. La fel și în cazul hainelor pe care le îmbracă și cu care vine suplimentar mama, la fel cu multe alte lucruri care îi sunt băgate pe gât, doar pentru că părintele nu poate/nu vrea să îi recunoască copilului nevoia de autonomie ce se manifestă prin NU și STOP. Cu un astfel de start, copilul învață că ceea ce dorește el nu este important, că el nu contează și când va fi adult îi va fi greu să-i refuze pe cei care îi cer diferite lucruri, respectiv să le spună STOP celor care îl abuzează fizic, psihic, emoțional. În cuplu, ne manifestăm nevoia de a spune NU și stop de fiecare dată când ceea ce ne propune partenerul ne dăunează nouă înșine, când punem capăt unor comportamente abuzive, dar și când știm să ne oprim pe noi înșine la timp din mâncat, din băut, din statul pe calculator, din muncă în exces, din a fi infideli, din a pierde timpul cu persoane nepotrivite, știind că aceste comportamente daunează stării noastre de bine și celorlalți.
3. Nevoia de a se descurca pe cont propriu: când copilul nu reușește să rezolve tema la biologie, rolul mamei este să îl ajute să își regleze frustrarea, nu să îi rezolve tema la biologie. Când copilul se împotmolește, cere ajutor că nu îi iese ceva, se enervează etc., rolul părintelui nu este să îi rezolve acel lucru specific, ci să îl ajute să își regleze emoțiile, să vorbească despre ele, să și le clarifice și calmeze, apoi să o ia de la capăt. În cuplu, ne este satisfacută această nevoie când ne sunt recunoscute frustrările, suntem văzuți și susținuți, însă noi suntem cei care trebuie să ne rezolvăm sarcina pe care o avem. Partenerul nu are dreptul să o rezolve în locul nostru și nici noi nu avem dreptul să îi cerem să facă asta, fie că e vorba de o ceartă cu un vecin, de rezolvat un proiect la serviciu, de rezolvat ceva administrativ ce ține de gospodaria comună. Când soțul spală vasele, pentru a-i fi respectată nevoia de a se descurca pe cont propriu, soția nu intervine spunându-i că nu le-a pus corect în uscător, sau a lăsat o pată nu știu unde, sau nu a pus suficient detergent etc. Dacă, să zicem, soția are nevoie de asistență la contabilitatea propriei firme, iar soțul este contabil, iar soția îi cere explicit ajutor pentru ceva ce ține de contabilitate, soțul o ajută, dar nu ii face soției treaba și în sectorul HR, și în promovare și în alte lucruri. Autonomia cuiva se respectă lăsându-l singur să-și facă treaba și ajutându-l punctual la ce ni s-a cerut, nu oferindu-ne și pentru alte lucruri. Tot aici intră și relațiile pe care partenerul le are cu alte persoane – gelozia pe care o resimt pentru faptul că se duce la o bere cu prietenii lui, că petrece timp cu fratii lui etc. Este important de precizat că, dacă nu îmi hrănesc propria mea autonomie, nu o pot hrăni nici pe-a altuia. Și invers. Ne descurcam, de asemenea, pe cont propriu cand incepem sa ne bazam pe propriul corp: copilul merge singur la baie, învață să mănânce cu lingura și furculița, își duce singur ghiozdanul etc. Mulți părinți le rănesc copiilor această nevoie făcând multe/totul în locul lor, copiii cresc astfel cu un soi de frică de greutăți, de boală, de moarte și asteaptă mereu un Altul care să vină să facă/rezolve lucrurile în locul lor. La barbatul adult, rănirea acestei nevoi poate să se răsfrângă asupra erectiei și să apară probleme precum ejacularea precoce, impotența, erecție spontană în cele mai nepotrivite momente. În cuplu, manifestarea acestei nevoi este foarte evidentă în legătură cu părți ale propriului corp. Se poate manifesta în sexualitate, când femeia se bazează pe propriul corp (sâni proprii, nu implantati, solduri etc) să-și cucerească bărbatul, iar bărbatul se bazează pe propriul corp să ridice femeia în brațe, să o susțină și să o protejeze, iar mesajul pe care și-l transmit lor înșiși este că se simt bine cu propriul corp. Bărbatul nu își vopsește părul, dacă încărunțește și nici nu face caz de asta. Sau nu ia în tragic faptul că chelește.
4. Nevoia de a se simți liber și neîngrădit: copilul are nevoie să aibă liber în jurul lui (măcar ca spațiu), să nu aibă limita/granița prea aproape de corpul său (haine prea strâmte, pătuț mic, corp contorsionat la înfășat, fular peste gură, mănuși legate). Toate acestea îi creează adultului de mâine abilitatea de a vedea la depărtare, de a avea perspectivă. Să ne gândim puțin acum, la nivel colectiv, cum această nevoie ne-a fost lezată cam tuturor, cel puțin acelora care s-au născut înainte de revoluție. Mă refer la faptul că am fost înfășați, fiindcă așa se făcea, cultural, din cauza resurselor puține, din cauza comodității și a faptului că se credea că dacă copilul nu e înfășat, va crește cu mâini/picioare strâmbe. Am înteles că în prima luna este important ca bebelușul să fie înfășat pentru confortul lui psihic (se face trecerea mai usor de la viața intrauterină la viața pe pământ), însă atât este mai mult decât suficient. În cuplu, această nevoie se manifestă prin a-ți arăta libertatea și neîngrădirea în privința oamenilor cu care să vorbești/ieși la un suc, o bere, în privința banilor pe care să îi cheltui, fără ca aceste cheltuieli să destabilizeze bugetul comun al familiei, să te simți liber să-ți alegi lecturile, filmele pe care le vizionezi, mâncarea pe care o mănânci, cu ce te îmbraci în fiecare zi, cum să îți dozezi timpul liber. Fără să ți se verifice telefonul, jurnalul, portofelul, emailul și contul de Facebook. Emoțional, libertatea și neîngrădirea se manifestă în a spune ce simți, când simți, fără teama de a fi judecat, neînțeles, respins etc. Dacă unei persoane i-au fost rănite aceste nevoi în copilărie, când va fi adult cu greu își va exprima aceste nevoi sau, din contra, de teama de a nu se simți sufocat (chiar dacă partenerul lui nu-l sufocă), evită să se angajeze în vreo relație sănătoasă. Cand suntem copii, starea noastra naturala este joaca si exprimarea: așa cunoaștem lumea, așa ne dezvoltăm, așa ne formăm și devenim cine trebuie să devenim. Copii fiind, ne jucăm, explorăm, cunoaștem copii de seama noastră, vrem să petrecem timp alaturi de ei, vrem să ne exprimăm și să scoatem din noi ceva al nostru, personal, unic. Aceasta nevoie ne este lezată, când o mama care nu suporta vitalitatea, autonomia și bucuria copilului ei, dar nu poate recunoaște acest lucru, va spune des «l-aș lăsa pe copilul meu la voi în seara asta, dar nu doarme decât acasă la el, nu se descurcă singur, are nevoie de mine, nu-i place să plece de acasă etc. ». Copilul înregistrează aceste mesaje și crește cu ideea că e ceva greșit cu el/la el. Când va fi mare, devine omul serios, scorțos, rigid, care n-are timp de prostii, de râs, de viață, pentru că el trebuie să muncească, să fie om serios, stâlp de bază al societății, pentru că în sufletul lui își inchipiue că lumea se va dezintegra într-o mie de bucăti, dacă se relaxează și el puțin, dacă se joacă, dacă râde, dacă se simte bine măcar o dată în viața lui. În cuplu, avem nevoie să ne exprimăm această nevoie prin dans, jocuri de societate, flirt cu o altă persoană (chiar dacă sunt într-o relație sănătoasă), flirt cu partenerul/a cu care sunt într-o relație de 5 ani, relaxare in ceea ce fac, glume, ieșiri jucăuse cu prietenii. Joaca si exprimarea ne conduc astfel, de timpuriu, spre explorare: când copilul începe să tragă de toate lucrurile la care ajunge, să-și bage degetele prin diferite orificii, să rupă, să desfacă, să caute prin sertare, dulapuri, să desfacă obiecte, să dea peste prezervativele parintilor și să le umfle sau să le umple cu apa, crezând că sunt baloane. Avem in noi dorinta de a știi mai mult, de a cunoaște lucrurile în profunzime, de a testa ce e bun/rău pentru noi, de a căuta ce e disponibil (sau nu) pentru noi. Si suntem raniti când părinții ne dau peste degete să nu mai facem așa și, în functie de cât de dureros a fost evenimentul, îl pot interioriza și, când sunt adult, nu ajung să explorez, să caut ce e bun pentru mine, ci rămân într-o relație nefericită, respectiv mă mulțumesc cu ce am, cu puțin, pozând fals (față de mine însumi) în rol de smerit și împlinit cu ce am. În această nevoie rănită, curiozitatea naturală care țipă din mine este inhibată de durere (fizică și psihică) și atunci mai bine stau în banca mea. Într-o formă sănătoasă, în cuplu îi propun partenerului să mergem în locuri noi, să încercam poziții sexuale noi, să facem lucruri pe care nu le-am mai facut, iar multe dintre acestea  le pot face și singur. De asemenea, pot testa o tunsoare nouă, un nou mod de a mă îmbrăca, noi rețete etc.
5. Nevoia de a se raporta la propria persoana: oricât de multe lucruri am face în exterior și oricât de mult am fi în contact cu alte persoane, viața noastră este despre noi și tot ce facem și simțim pentru și despre exterior, este important să ne întoarcem la noi înșine și să să ne scanăm propria persoană clipă de clipă. Ne bazăm pe noi înșine, pe simțurile noastre, pe miezul nostru esențial – la altul n-avem acces, iar oricare altul nu este responsabilitatea noastră. Nici măcar în patologia severă acest sentiment de raportare la propria persoana nu se pierde de tot. Atunci când suntem empatici cu cineva, nu înseamnă că ne părăsim propria persoana, ci că suntem capabili să adunăm informații despre celălalt și pe care le prelucrez eu, persoana mea fiindu-mi punct de referință. Empatia nu înseamnă lipsa granițelor. Această nevoie ne este rănită când în copilărie suntem comparați constant cu un frate, cu un coleg, cu un prieten care este mai cuminte, ia note mai bune, este mai inteligent, mai talentat etc. Mai există și varianta în care suferim din tot și toate, pentru toți copiii orfani și înfometați de pe lume, pentru toate balenele eșuate la mal, pentru toate pădurile care sunt tăiate și ard pe planetă, pentru pisicile abandonate din jurul blocului, iar suferința asta ne copleșește într-atât, încât nu mai facem nimic o bună parte de timp și ne simțim vinovați – aici granițele mele sunt prea permisive și am nevoie să învăț să mă întorc mereu la mine, dacă chiar vreau să ajut cu adevărat victimele din jurul meu. În cuplu, este important ca tot ce se întâmplă să fie trecut prin sita propriilor valori, abilități și resurse. Când se întâmplă ceva, întreabă-te: Ce spune asta despre mine? Ce importanță are asta pentru mine? Cum contribui eu la starea lucrurilor? Ce îmi doresc, de fapt, acum? Cum mă ajută acest lucru să mă vindec, să fiu bine, să cresc? Oricat de mult am trai in comunitate si suntem conectati la oameni asemanatori si foarte asemanatori nou, suntem de fapt unici si diferiti de toti ceilalti. Cand incepe sa creasca, copilul are întâi și întâi acest sentiment de unicitate, iar apoi ceilalți i-l confirmă prin hrănirea nevoii de simbioză de a fi recunoscut ca unic. Ne este rănită această nevoie, când auzim lucruri de genul « te dai mare, cine ești tu, mucea, să fii așa cum ești, să vorbești așa cum vorbești etc. Tu ești ca noi, stai în banca ta, nu reuși nimic mai mult decât am reușit noi. » Aici amintesc din nou și comunismul. Iar din nevoia noastră de simbioză, de aparteneță, îi ascultăm pe cei mai mari ca noi (părinți, frați, profesori) și ne negăm unicitatea și nevoia de a fi diferit. În cuplu, manifestată sănătos, această nevoie ne face să ne manifestam masculinitatea/feminitatea, să ne scoatem la lumină propria identitate unică și diferită de a celorlalți și să ne exprimăm așa cum suntem noi, nu cum și-ar dori partenerul, părinții, proprii copii, vecinii, societatea să fiu.
6. Nevoia de a decide pe cont propriu, de a alege: după ce copilul își manifestă nevoia de explorare, urmează să aleagă între ceea ce a descoperit și alege ceea ce îi place, ceea ce îi face bine. Mama este cea care supraveghează ca explorările copilului și alegerile lui să nu fie periculoase pentru el, nu îl îngradeste în explorare și nu îi impune alegerile ei. Când această nevoie ne este lezată, în viața adultă ori nu alegem și nu decidem nimic (așteptând pe un altul să ia decizii și să facă alegeri în locul nostru), ori decidem și alegem contra a ceva sau cineva (și astfel nu vom ști niciodată ce ne dorim noi, de fapt). În cuplu, avem nevoie să facem alegeri, să decidem pe cont propriu, iar dacă celălalt nu ne respectă aceste lucruri, să îi spunem NU și STOP.
7. Nevoia de autoreglare: este una dintre cele mai importante nevoi de autonomie deoarece stă la baza formării propriei identitati, înțeleasă că Eul care își exercită pe deplin capacitățile. În copilarie această nevoie se hrănește atunci când copilul plânge, mama îi este martor, fără să îi nege trăirea, fără să i-o încurajeze, ci doar să îi încurajezi autoreglajul. Părintele care atunci când copilul plânge sare să îl aline disproporționat cu durerea. Să i-o nege « hai că nu s-a întâmplat nimic, de ce plângi, n-ai voie, pentru că ești băiat mare etc. » sau care i-o încurajează mai mult, exagerând-o « vai, dar ce ai patit !?! Nu se poate așa ceva, trebuie să fugim cu tine la urgențe/să sunam medicul » deși poate e vorba doar de un cucui – cum ziceam, acest parinte nu îi dă posibilitatea copilului să învețe că durerea e firească în viața lui, că poate să o suporte și că aceasta trece, nu sta o veșnicie cu el. La fel este și în cazul în care un membru al familiei moare, iar copilului nu i se spune onest acest lucru, din teama parintelui că cel mic nu ar putea face față. Ca adult, persoana care nu a fost încurajată să se autoregleze singură în interior, ajunge să abuzeze de substanțe, de muncă, de relații, de oameni. Sau va fugi de oameni și emoții, punând între el și propriile emoții un zid de nepătruns. Autoreglarea este cea care ne șopteste o viață la ureche că suntem creatorii propriei experiențe interioare, că noi suntem la pupitrul a tot ce ține de noi, că suntem managerul propriei întreprinderi interioare, că viața noastră fiind despre noi, e necesar să decidem cu capul nostru, să facem cum vrem și credem noi de cuviință că e mai bine.

Consecințele simbiozei și a autonomiei sănătoase și toxice în relații

1. Intimitatea

O persoană ce are hrănite sănătos nevoile de simbioză, se va simți în deplină siguranță și intimitate cu partenerul ei în toate aspectele: sexual, în timpul petrecut împreună și în proiectele pe care le fac împreună, își poate exprima gândurile, emoțiile de bucurie sau tristete, de confuzie sau furie cu lejeritate fără teama de a fi rănit, judecat și astfel poate să-și manifeste și autonomia sănătoasă. Nu disperă când este refuzată, clarifică și înțelege refuzul. Își poate face planuri singură, poate să facă lucruri în solitudine, fără să se simta abandonată, respinsă sau umilită. Poate să își formuleze clar cererile și să ceară ceea ce are nevoie, fără ca partenerul/a să trebuiască să ghicească ce e în mintea sa.

Când o persoană se află într-o simbioza toxică, își dezvoltă foarte mult dependența de o persoană: nu face lucruri singură, nu inițiaza lucruri, nu are perspeciva propriei vieți decât cu și prin partenerul ei. Nu se vede trăind fără partenerul respectiv. Când acesta devine distant, persoana dependentă se simte abandonată, respinsă, umilită, vinovată chiar de distanța pe care o ia partenerul. Nu întreabă ce se întamplă, evită să clarifice situația, continuând să-și facă scenarii nerealiste în minte și care îi întrețin cercul vicios al emoțiilor negative. De obicei, o persoană dependentă va fi atrasă de o persoană cu o autonomie rănită, anume distantă în ceea ce privește intimitatea. Aceasta nu își împărtășește emoțiile, gândurile, planurile. Nu își face planuri cu partenerul și trăieste constant cu frică că îi este invadată intimitatea. Țin minte că, în urmă cu câțiva ani, aveam de făcut un proiect pentru o formare în psihologie, iar acesta presupunea să intervievez o persoana care avea rezultate remarcabile în munca ei. Iubitul pe care il aveam atunci era un profesionist în domeniul lui și atunci mi-am îndreptat atentia spre el. Am început să-i pun întrebarile până când, la întrebarea « Ce este important pentru tine în profesia ta? Ce valori ai în ea? » văd că se schimbă la față, devine extrem de serios și cu jumatate de gură îmi spune: « Cum poți să mă întrebi așa ceva?! Sunt lucruri prea intime ca să ti le pot spune! » Și eram iubiți de 3 ani… Atunci am înțeles (dacă mai era nevoie) că dacă despre acest lucru moderat-banal cum este profesia nu vorbim, atunci alte subiecte vitale pentru relația noastră nici gând să le abordăm vreodată. Și am avut dreptate, însă mi-a mai luat o bună bucată de timp să ies din propriile mele scenarii de femeie dependentă și să pot pleca fără să simt că o să mor dacă el nu va fi în viața mea.

2. Conflictele

O persoană ce se află într-o simbioză sănătoasă comunică eficient. Poate să calibreze corect o situație, să înțeleagă ce se întâmplă, cine cui încalcă limitele, ce valori nu trăiește, ce dureri are și ce anume vrea și nu mai vrea. Și poate să exprime clar și direct toate aceste lucruri partenerului pentru că rămâne deschisă la dialog, nu se fofilează, nu dispare în ceață, nu aruncă fum ca să creeze confuzie. Această deschidere și exprimare sănătoasă a conținutului ei emoțional o duce spre o autonomie sănătoasă, în care știe să stabiliească granite personale, știe ce poate și ce nu poate să facă, nu mușcă mai mult decât poate să înghită, știe că nu poate să salveze pe nimeni și viața fiecăruia este responsabilitatea fiecăruia.

O persoana aflata într-o simbioză toxică, personalitate dependentă, va evita conflictele, va face tot felul de artificii numai ca să nu existe momente tensionate și lucrurile ascunse sub pres să nu explodeze. Tace și își cultiva o răbdare și o toleranță care, în timp, corodează și mai mult relația și, de cele mai multe ori, se transformă în boli fizice și emoționale. Sau într-o continuă lipsă de energie, preocupare slabă pentru propria viață, pentru propriile proiecte, îndreptarea atenției spre exterior, spre rezolvarea problemelor altor persoane, a altor situații sau domenii din viață pentru că – nu-i așa – « noi acasă nu avem probleme, în 10 ani nu ne-am certat o dată! ». Iar acest lucru este spus cu mândrie. Cearta e bună, conflictele sunt bune pentru că, precum febra într-un corp, evalueaza starea la care te afli la un moment dat. Dacă te certi o data la 15 ani, cearta respectiva ajunge să aiba proprotii cataclismice și să lovească rău tot ceea ce îți este drag, uneori fără putința de a mai repara ceva. O persoană cu autonomia rănită și care nu știe cum să gestioneze conflictele într-o maniera sănătoasă este veșnic critică, defensivă. Nu o mulțumește nimic, însă atentie, nu nimic din ce o privește personal – fiindcă nu vei afla niciodată ce o nemulțumește personal, ci nu e mulțumită de trafic, de cum conduc politicienii țara, de sistemul de învățământ, de șefi și colegi, de partener, de copii, de părinți, de vecini etc. Am avut la un moment dat un prieten care în 10 minute reușea performanța să critice 5 aspecte diferite ale vieții și nu obosea deloc. N-am avut plăcerea să ajung foarte intimă cu el, însă cred că nu ar fi fost o plăcere deloc. Critica și defensivitatea continue corodeaza foarte mult intimitatea, în aspectul ei de simbioză sănătoasă. Cu alte cuvinte, în scurt timp se duce dracului tot ce a fost frumos la începutul unei relații.

3. Puterea

O persoană aflată într-o simbioză sănătoasă își cunoaște propria valoare, unicitate, propriile plusuri și minusuri și conștiința acestor lucruri îi dau o putere pe care nu are nevoie să o reclame nicăieri și de la nimeni. Preferă cooperarea și știe ce are de facut și face, fără să simtă că este ceva sub demnitatea ei. Dupa liceu am lucrat într-un magazin alimentar ca să mă pot întreține la facultate. Șeful venea prin magazin, dădea cu piciorul câte unei sticle apoi spunea « te rog, ridic-o! », iar noi, vânzătoarele, o ridicam pentru că placa preferată a lui era « dacă nu-ți convine job-ul ăsta, mai sunt o sută la ușă care vor să-ți ia locul ». La câteva luni după asta, m-am angajat într-un magazin de papetărie, că să fiu mai aproape de facultate. Aici patronul lucra cot la cot cu noi, făcea curat și nu avea nevoie să își manifeste puterea în vreun fel sonor, fiindcă era puternic în adevaratul sens al cuvântului, iar noi vedeam, simțeam dincolo de cuvinte acest lucru.

Cineva care se află într-o simbioză toxică, în ceea ce privește puterea, devine extrem de servil, se face luntre și punte în fața ta, îți pune masa, nu se plânge niciodată, nu are solicitări de niciun fel, însă această atitudine adună multe lucruri sub preș și, în timp, devine pasiv-agresiv, manifestându-și remarcile sub formă acidă, sarcastică, ironică, autosarcastică, autoironică. La polul opus, autonomia rănită în privința puterii se exprimă printr-o atitudine dominatoare, rigidă, rebelă fără cauză. Ca primul meu șef de mai sus. O persoană care dă cu pumnul în masă și îți amintește constant că nu trebuie să uiți cine e seful în casă, asta nu este o persoana puternică.

4. Grija

Există grija reală, autentică, sănătoasă pentru ceilalți atunci când ne sunt hrănite nevoile de simbioză, empatie și găsire de soluții. În autonomia sănătoasă, persoana are grijă de sine, știe ce îi face bine corpului și îi ofera acel tip de haine, acel tip de mâncare, atâtea ore de somn și relaxare câte are nevoie și se distanțează de persoane și relații toxice sau cu care nu mai are nimic de împărțit și împărtășit.

În simbioza toxică, persoana are o grijă excesivă față de ceilalți, îi dădăceste, îmbrăcând haina Salvatorului și privindu-i ca pe niste Victime. Trece peste liberul arbitru și rezolvă ea toate problemele (mai puțin pe ale sale). Iar în autonomia rănită, persoana este absorbită de sine, nu există alte persoane în afara ei, ba chiar se simte îndreptățită să i se dea, să i se facă doar pentru că ea este și atât. Spuneam că de cele mai multe ori o persoană cu simbioza rănită va face pereche cu una cu autonomia rănită, tocmai ca să-și întrețină una celeilalte jocul și modelul cu care au fost învățați în copilărie. În același timp, cine are simbioza rănită și se exprimă ca atare, în următoarea oră îmbracă de multe ori haina autonomiei rănite și se comportă ca atare, fiindcă una fără cealaltă nu se poate. Nu este nevoie să se manifeste în ambele feluri cu aceeași persoana, ci o poate face și cu persoane diferite. Cum ar veni, « pentru unii este mumă, pentru altii este ciumă ». Dar asta doar când simbioza și autonomia sunt rănite. În variantele lor sănătoase nu ne mai jucăm psihologic astfel.

5. Socialul

Simbioza sănătoasă, hrănită în relații unu la unu, are efecte și în societate, în familia extinsă, în grupul de prieteni, în colectivul de la serviciu etc, iar efectul cel mai evident este acela că persoana este una autentică. Nu are agende ascunse, este congruentă în fapte, vorbe și simțire, se simte în elementul ei printre oameni și privește relațiile ca pe un schimb continuu. Autonomia în social se manifesta prin a fi încrezator în ceilalți. Persoana calibrează, descifrează mesajele ce îi sunt transmise, intră în rapport cu ceilalti și se comportă cu încredere și deschidere față de cei de lânga el.

Când simbioza nu este hrănită și, deci, este rănită, în social o persoană apare ca una epuizată, retrasă, modestă, nu cere atenție pentru sine și e cea mai fericită dacă la o petrecere sau într-o ședință o uiți într-un colț cu un pahar în mână, să ocupe cât mai puțin spațiu, să deranjeze cât mai puțin cu prezența ei (fiindcă așa crede despre sine, că îi încurcă pe ceilalți). Autonomia rănită în schimb, se manifestă printr-o atitudine fermecătoare, cuceritoare. Sunt charismaticii care vor să facă cât mai multe cuceriri, să tulbure cât mai multe minți și inimi, și nu pentru că le-ar lua acasă sau că le-ar trebui, ci doar pentru că așa se simt bine (pe moment, fiindcă niciodată nu e suficient, iar în urmatorul grup o vor lua de la capăt).

6. Forța

Persoana în simbioză sănătoasă își construiește forța prin sentimentul de centrare, din eforturile pe care le face zilnic de a se întoarce și a se raporta la sine, de a rămâne conectată la propria ființă. Autonomia se manifestă prin putere, iar persoana puternică nu are nevoie să facă nimic de prisos, nici acțiuni, nici cuvinte.

O persoană cu simbioza rănită adună multă furie pe care o reprimă, și din păcate există foarte multe săli de cursuri de spiritualitate care sunt pline de oameni care își reprima furia. Se lasă seduși de idei frumoase, nu pentru că ideile nu ar fi bune, ci pentru că persoanele cred că rănile originare se vindecă teoretic (cu idei) și nu în relație unu la unu (cu psihoterapeutul, apoi în cuplu și/sau cu alte persoane semnificante). Mai devreme sau mai tarziu, furia reprimată iese la suprafață, ori prin boli, ori prin accidente, acte ratate sau răsturnări de situație, prin evenimente majore de viață (divort, decese, somaj). La polul opus, o persoană cu autonomia rănită își exprimă furia excesiv. Abia așteaptă un motiv, cât de mic, ca să explodeze și ai senzatia că te afli constant în prezența unui butoi cu pulbere pe lângă care trebuie să pășești ca pe ouă crude. Vă amintiți de exemplul de mai sus cu barbatul dependent de adrenalina? Nici nu-i greu de dedus că este o persoana furioasă, pusă mereu pe competiție, pe luptă, nu de dragul de a câștiga, ci de dragul de a găsi un motiv să își exprime furia.

7. Încrederea

Ne manifestăm încrederea în oameni, în viață, în prezent și în faptul că vom reuși să depașim situatiile dificile pe care le întâmpinăm. Când suntem autonomi în privința încrederii, suntem receptivi la ce ne înconjoară, adunăm informații despre oameni și evenimente, pe care le sondăm și triem corect, dupa care tragem concluzii și acționăm.

Când simbioza ne este rănită, devenim naivi, creduli și orice persoană cu o charismă puternică ne poate oferi informații care se potrivesc de minune scenariilor pe care le avem în minte. La un moment dat m-am îndrăgostit de un barbat care era deja într-o relație de lungă durată și luni de zile mi-a povestit despre cât de greu îi este acolo, despre cum își doreste să facă o schimbare în viața lui, despre cum s-a îndrăgostit de mine. Și pentru că aveam nevoie să aud toate acele lucruri, să cred toate acele lucruri, iar el știa cum mă poate ține ca pe o caprioară în lumina farurilor, mi-a spus povești frumoase până la final. Însă faptele lui nu aratau deloc că ar vrea să plece din cealaltă relație. Abia când am clipit eu și m-am uitat în alta parte, am putut să văd clar nevoile care mi-au fost rănite și care m-au făcut să mă îndrăgostesc de el. La polul opus, persoana cu autonomia rănită, în ceea ce priveste încrederea, se manifesta suspicios. O să dau ca exemplu tot relația de mai sus. În timp ce eu eram naivă și credulă, barbatul în cauză era suspicios și toate acțiunile pe care le făceam și lucrurile pe care le spuneam le analiza, le despica în 4 ca să găsească sămânța de tradare care i-ar fi justificat lui neîncrederea pe care o avea în femei (și, de fapt, în el însuși și în viața lui). Când stăteam de vorba, îmi spunea des că vrea să înțeleagă cum « ticăi », ce fel de mecanism sunt, iar eu abia spre final am înțeles că omul avea dreptate. Încerca să înțeleaga cum ticăi ca să știe ce fel de atitudine să-mi servească pentru a rămâne cât mai mult în acea poveste. Mi-a hrănit astfel o mulțime de nevoi de simbioză și am început să îmi afirm și autonomia sănătoasă. Iar când am avut forta și puterea necesare să îi spun ce vreau de la el, s-a retras. Probabil că nu i-a mai placut noul tip de ticăit…

8. Onestitatea

În privinta onestității, o persoană cu nevoi de simbioză hrănită, atunci când trebuie să transmită un mesaj, o face cu tact, așteaptă momentul potrivit, nu amână transmiterea mesajului și calibrează persoana din fața ei, facând și un bun rapport. O persoană cu nevoile de autonomie hrănite, îți va spune onest care este starea de fapt, cu ton egal și cu asertivitate. Lucrurile sunt ceea ce sunt și nu le ocolește.

O persoana cu simbioza rănită este amăgitoare, înșelătoare în privința onestității și nici măcar nu-și dă seama de acest lucru pentru că se minte și pe sine că actiunile și vorbele ei sunt spre binele celuilalt, ca să nu-l rănească etc. În urmă cu foarte mulți ani ma aflam într-o relație de 3 ani și l-am întrebat pe iubitul meu dacă nu vrea să ne căsătorim. Mi-a raspuns că nu este momentul atunci, să mai așteptăm pentru a vedea în ce directie profesională ma îndrept eu etc. Tocmai terminasem masterul la facultate și încă nu aveam un serviciu care să corespunda cu ce îmi doream eu. Atunci l-am crezut pe cuvânt și am început să îmi văd de parcursul profesional fiindcă, dacă acesta era motivul necăsătoriei noastre, atunci să îl rezolv cât mai repede. Însă… însă nu a fost niciodată vorba despre așa ceva. Eu nu eram suficient de matură, iar el cu atât mai puțin. Dacă am fi fost amândoi onești atunci, el ar fi recunoscut față de mine și față de el însuși că nu e pregătit pentru un asemenea pas și poate am fi acționat mai departe într-o altă manieră. Ne-am fi despărțit și ne-am fi văzut de ce ne doream. Însă nici eu, nici el nu eram pregătiți pentru a renunța la minciunile frumoase pe care ni le spuneam în interiroul nostru. Amăgitori și înșelători sunt și părinții care, deși urmează să divorțeze, îi dau asigurări copilului că totul este bine și că nu se vor despărți niciodată. Amăgitori și înșelători sunt și șefii/patronii care le promit angajaților lucruri pe care știu că nu au cum să le onoreze. În partea opusă, când autonomia este rănită, persoana devine, în privința onestității, obtuză, limitată. Nu acceptă alte adevăruri, alte percepții, alte puncte de vedere și nici nu poate să se pună în locul unei alte persoane ca să înțeleagă ce se întâmpla din perspectiva ei.

9. Feedback/evaluarea

În simbioza sănătoasă, o persoană manifestă apreciere, le spune celorlalți cât de importanți sunt în viața ei și ce anume îi aduce fiecare. O astfel de persoana nu își crește copiii (partenerul, prietenii sau angajații) după vorba românească « Pe copil trebuie să-l pupi doar în somn, ca să nu-l răsfeți. » Urâtă vorbă! În autonomia sănătoasă, persoana care primește feedback manifestă receptivitate și cere mai multe informatii pentru a înțelege ce are de îmbunătățit la ea (în cazul feedbackului constructiv) și mulțumește cu recunoștință (în cazul feedbackului pozitiv).

Când simbioza sănătoasă e rănită, în ceea ce priveste feedbackul, persoanele tind să idealizeze o situație, o persoană etc. Nu de puține ori m-am trezit pusă pe câte un piedestal de către anumiți cursanți, că imediat ce am făcut ceva ce nu corespundea cu imaginea lor idealizată despre mine, să mă dea jos și să treacă în partea de autonomie rănită, criticându-mă și găsindu-mi multe cusururi, mai mult sau mai puțin adevărate. Tot ca o consecință a unei autonomii rănite este situația în care nu știu și nu pot accepta complimente și ma devalorizez eu pe mine. Și chiar dacă primesc un feedback pozitiv, pentru că nu știu cum arată acesta, ma gândesc că sigur trebuie să fie ceva rău în el, iar dacă nu gasesc răul, îl inventez eu.

10. Responsabilitatea

În simbioza sănătoasă ne împărtășim vulnerabilitatea cu celălalt, îi indicăm care sunt limitele noastre, ne asumăm partea noastră de relație și căutam și găsim soluții pentru a ieși din impas, având mereu conștiința faptului că și noi suntem responsabili de situația în care ne aflăm. Mergând mai departe, cu ajutorul autonomiei putem acționa și rezolva ce e de rezolvat aici și acum. Nu mâine, nu peste 5 ani, nu când îți vei gasi un job mai bun, nu când vor pleca copiii la facultate etc. Aici și acum. Care este problema și cum o rezolv/rezolvam?

Când simbioza ne este rănită, nu știm, nu vrem, nu putem să ne asumăm nicio responsabilitate și atitudinea pe care o luăm în fața situatiilor ce apar este de victimizare, lipsă de putere. Ma plâng, îmi vântur peste tot problemele, însă nu-mi trece prin cap să întreb care e soluția și cum aș putea eu rezolva problema. De altfel, nici nu e problema mea. E a celor care au cauzat-o, întotdeauna altul/alții. Și ca drama să fie completă, va apărea și cel/cea/cei cu autonomia rănită care ori îmi vor fi agresori, ori salvatori, manifestându-și astfel atitudinea contorlatoare, manipulatoare. Fiindcă așa se trăiește aceasta: nici aici persoana în cauză nu-și asumă responsabilitatea, ci îi controleaza pe alții, dând vina pe ei pentru problemele personale.

Și totuși, ce e de facut ca să simt și să traiesc iubirea?

Pot să-ți răspund direct la întrebare sau s-o iau pe ocolite. O s-o iau pe ocolite pentru că-mi plac intriga și suspansul. În plus, ai citit pana acum, mai reziști câteva minute, da?

Într-o carte celebră, apare la un moment dat o replică a unui personaj controversat, care spune: « Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul… ». Personajul cu pricina ne dă o instrucțiune clară, dar pe care o ignorăm de când a fost scrisă cartea și să tot fie de atunci vreo 2500 de ani. La ordinea și sensul instrucțiunilor mă refer. Întâi ni se spune să creștem, apoi să ne înmulțim și abia apoi să umplem pământul. Creșterea nu-i necesar să o luăm în sens fizic, cât mai ales în sens psihic, emoțional. Înmulțirea nu ne duce cu gândul la procreere, ci la înmulțirea noastră interioară, să ajungem în noi înșine la un preaplin cu care, mai apoi, să ne ducem în lume, să o stăpânim, facând ceva frumos cu viața noastră și atingând și viața altui om sau altor oameni.

În cazul în care pornim cu finalul – ne ducem să stăpânim lumea – o vom face dintr-un loc gol, iar acest gol este anxietatea existențială pe care mulți dintre noi o resimțim în zona pieptului, a diafragmei, sub forma unei neliniști, a unui neastâmpăr care ne face să nu ne simțim în siguranță, relaxați și prezenți în « aici și acum ». Acest neastâmpăr din piept, această anxietate exitențială s-a născut la începutul vieții noastre, la unii chiar din timpul vieții intrauterine, când (repet ce am spus și mai sus) părinții noștri ne-au rănit anumite nevoi de simbioză și autonomie. Asta este vestea proastă. Veste bună, dacă te încălzește cu ceva, este că toți ne aflăm în asta: nu există om pe planetă căruia să nu îi fi fost rănite (mai mult sau mai puțin, din știință sau neștiință, din răutate sau din prea multă bunătate) aceste nevoi. Deci, suntem cu toții în asta. Așa că, te sfătuiesc să nu mai cauti prea departe, în stele, filosofii, religii etc. ce înseamnă procesul de creștere și maturizare, că-ti spun eu acum: înseamnă să ajungi să-ți vindeci nevoile rănite, ca să te poți bucura din plin de hrănirea lor. Cu un altul, întotdeauna cu un altul.

De unul singur, împreună cu cărtile sau rugându-te la icoane (sau la un Dumnezeu din ceruri) nu vei reuși. Pentru că ne-au fost rănite în prima relație pe care am avut-o când am apărut (cu mama), tot într-o relație semnificativă ni le și vindecăm. La început, ne vom îndrăgosti, vom intra și vom rămâne în relații cu persoanele care au cel mai mare potential să ne rănească și chiar o fac, nu pentru că așa vor ele, ci pentru că le alegem pe acestea fiindcă ne amintesc de primul « acasă », de prima schema de iubire pe care am învățat-o. Apoi, cum spune și povestea, după ce pupăm mulți broscoi în bot, dăm și de prințul/prințesa pe care îl/o așteptăm. Poate să fie tot cel care ne-a rănit și crescând împreună, am facut ca relația noastră să functioneze sau poate să fie un altul/o alta cu care să o luam de la început.

Se spune că nimeni pe lumea asta nu-ți va da ceea ce nu ai deja în tine. E adevărat, dar asta sună puțin a sentință. Un altul îți poate da atâta cât îi permiți tu să îți dea, nici mai mult, nici mai puțin. Cândva, cineva o să repare tot…? Da, cu o singură și vitală condiție: să vii și tu la întâlnire, să faci tot ce ține de tine ca să poți să primești ceea ce poate persoana să îți ofere. Și, dacă ești puțin onest cu tine, încă de pe acum poți recunoaște un adevăr pur: viața îți dă și lectii – sunt toate relațiile în care te-a durut și ai învățat câte ceva valoros pentru tine, dar tot viața îți dă și sanse – acei oameni care au fost dispuși să-ți dea cu mâinile amândouă, dar tu nu ai fost încă pregătit să primești.

Dacă vrei totuși să schimbi registrul suferinței cu cel al creșterii și evoluției și te simți pregătit să îți asumi asta, atunci îți spun ce ai de făcut :

• Mergi la psihoterapeut și fă psihoterapie: până te înzdrăvenești puțin și te repui iar pe picioare, este cam singurul lucru pe care îl poți face ca să îți descâlcești puțin simbioza și autonomia toxice. Te rog nu te duce la biserici la spovedanie, la sala de forță ca să-ți lucrezi muschii, la nutriționist ca să-ți facă o dietă personalizată. Acestea nu au nicio treabă cu aparatul tău psihic și emoțional, care te doare acum.
• Dupa ce ai fost la psihoterapeut și ai început să mergi copăcel-copăcel sau în același timp în care mergi la psihoterapeut (în functie de nivelul de suferință/toxicitate în care te afli), începe să îți indrepti atenția spre partenerul tău și să aveti o discutie deschisă, fără măști despre ceea ce vrei de la el și de la relația voastră. Dacă găsești deschidere, receptivitate și dorinta de schimbare și de cealaltă parte, atunci ești un om norocos. Poți să îi dai să citească acest articol, să se informeze despre nevoile de simbioză și autonomie și, împreună, să începeți să vi le împliniți unul altuia. Dacă vrei iubire, altă cale nu există. « Do ut des. » este o expresie latinească din dreptul roman și înseamnă « îți dau ca să-mi dai ». Așa functioneaza relațiile: îți dau ca să-mi dai, îmi dai ca să-ți dau. Iubirea necondiționată se găsește (dacă se găsește) doar între mamă și bebelusul ei, în filmele americane și în romanele siropoase. Noi, muritorii de rând, trebuie să muncim pentru ea.
• Dacă partenerul nu este deschis și consideră că nu vrea, nu poate să-ți dea ceea ce vrei, încă nu-l părăsi. Mergi în continuare la psihoterapie, fiindcă la un moment dat vei avea în tine forța de a ieși din relația asta. Dar nu te grăbi! Fă lucrurile cu cap! Oricum, le-ai făcut numai cu inima (rănită) până acum și au ieșit prost. Puțină înțelepciune nu strică!
• În timp ce mergi la psihoterapie (sau după) și îți hrănești nevoile de simbioză și autonomie cu partenerul, intră și într-un program de dezvoltare personală de minim jumatate de an, fiindcă ai nevoie ca toate schimbările pe care le faci să îți fie susținute și de partea științifică, organizată, cu informații teoretice și metode practice prin care recuperezi părți din tine și îți dezvolti resurse noi, moduri de a privi diferit viața. Avantajul acestor programme este că se desfasoara în grup, iar grupul îți poate hrăni foarte bine nevoile de simbioză și autonomie, coordonat fiind de un trainer pregătit în acest sens. Iar aici te pot ajuta eu, pentru că mă ocup cu acest lucru și începând cu 8-10 mai 2020, desfășor un grup de formare în NLP, detalii ai aici : bucuresti.nlpintegrativ.ro Pentru celelalte orașe ale țării, contactează-mă la 0745.96.98.00 sau contact@mariacotoimaria.ro
• Ordinea celor de mai sus nu e musai să fie aceasta fiindcă tu îți știi cel mai bine contextul de viață. De asemenea, nu-i nevoie să apelezi la toate cele trei metode odată. Poate că ai un partener atât de înțelept, cu care poți să îți îndeplinești toate nevoile, fără să mai fie necesar să faci psihoterapie etc.

Încă două lucruri importante vreau să-ți mai spun. Am tot mentionat că nevoile de simbioză și autonomie se hrănesc într-o relație semnificantă (cuplu), însă mai apoi ele se întrețin (și) în celelalte relații pe care le ai: părinți, copii, frați, prieteni, șef, colaboratori, colegi, vecini, oameni străini. Relația cea mai semnificantă rămâne cea de cuplu, pentru simplul motiv că sexul este una dintre căile cele mai valoroase de a construi și menține iubirea, iar cu ceilalți nu poți face sex. Deci, după ce realizezi lucruri mărețe cu tine însuți în cuplu, le aduci treptat în fiecare dintre celelalte relații ale tale și îi înveti și pe ceilalti despre simbioza și autonomia sănătoasă, practicându-le în aceste conexiuni.

Și al doilea lucru pe care doresc să ți-l spun este că vei pierde mult timp dacă crezi că munca aceasta de creștere o poți realiza prin alte căi decât prin oameni. Adică tu poți încerca, însă vei vedea că e degeaba. Poți să faci bani pe care să îi întorci cu lopata, senzatia de gol și de nesiguranță din piept nu va dispărea sau va dispărea pe termen scurt. Poți să îți injectezi în buze, pomeți, sâni mult botox și acid hialuronic, golul acela semnificativ nu se va umple. Poți să faci sex ocazional cu cele mai frumoase și de râvnit femei/barbați, anxietatea existențială este tot acolo. Poți să-ți dai doctoratul și să obtii toate titlurile academice în domeniul tău profesional, când îți vei îndrepta atenția spre corpul tău, zbuciumul și neiubirea te vor aștepta cuminți tot acolo. Poți să cucerești munții cei mai înalți și podiumurile multor competiții sportive, când strălucirea reflectoarelor încetează, durerea ta este tot acolo. Tot ceea ce facem este degeaba, dacă nu facem ce trebuie.

Rezumat

Iubirea necondiționată este o poveste frumoasă care ne menține bolnavi dpdv emotional.

Relația sănătoasă are trei ingrediente principale: pasiune, angajament și intimitate.

Intimitatea se realizează cu ajutorul simbiozei și a autonomiei.

Simbioza înseamnă apartenență, iubire, rădăcini.

Autonomia înseamnă autenticitate, libertate, aripi.

Ambele reprezintă două fațete ale aceleiași monezi.

Ambele se manifestă prin hrănirea unor nevoi specifice.

Ambele se hrănesc în relații.

Tu ești singurul responsabil pentru vindecarea și creșterea ta.

Vindecarea și creșterea ta depind de cum știi să dai, să primești, să ceri și să spui NU.

Să ne fie de folos – mie ca l-am scris, voua ca l-ati citit!

Maria Cotoi, trainer NLP

Materiale din care m-am inspirat:

• Experienta mea de viață relațională
• Cursurile și ideile d-nei Profesor și psihoterapeut Diana Vasile
• « Simbioză și autonomie », Franz Rupert
• « Săgeata lui Cupidon », Robert Sternberg
• « Iubirea nu e de ajuns », Aaron Beck
• « Cum să ne mărturisim iubirea », Jaques Salome, Sylvie Galland
• « Nevoile lui, nevoile ei », Willard Harley
• « Primește iubirea pe care o dorești », Harville Hendrix, Hellen Lakelly
• « Labirintul codependenței », Frank Minirth, Robert Hemfelt
• « Evitant. Cum să iubești sau să părăsești un partener distant », Jeb Kinnison
• « NLP și relațiile de cuplu », Robin Prior, Joseph O`Connor
• « Iubiri toxice », Walter Riso
• « Ține-mă strâns în brate », Sue Johnson
• « Terapia relațiilor », John Gottman, Joan DeClaire