Fetita avea in mana un mar si-si legana picioarele pe marginea patului. Mama ii spusese sa nu plece de acolo si sa aiba grija de sora ei mai mica, pana se intorcea de la baie. N-ar fi trebuit sa dureze prea mult, chiar daca baia se afla la capatul holului lung, o baie comuna care deservea 10 camere a cate 4-5 tinere muncitoare. In camera lor era frig, ca mai in toate caminele muncitoresti de dinainte de Revolutie si fiecare incropea cate ceva ca sa se incalzeasca. Puneau un resou-doua in priza, mai puscau sigurantele electrice, mai injura administratorul, dar isi faceau treaba si mai rezistau o iarna. De data asta resoul, vopsit pe partea metalica cu albastru-verzui deschis si fara nicio protectie in partea de sus, unde incalzea, era asezat aproape de pat. Fetita cea mare, care avea 6 ani, cu marul intr-o mana si o carte de colorat in cealalta, se gandeste ca ar vrea sa puna fructul pe masa. Masa se afla la nici 3 metri distanta de ele. Se uita la sora ei care mergea inca de-a busilea si o vede in siguranta langa perete, la celalalt capat al celor 3 paturi lipite unul de altul si peste care parintii pusesera saltele si paturi si-l transformasera in ditamai patul de familie. Asa ca s-a dat jos, s-a apropiat pe masa, a pus marul pe ea si, cand sa se intoarca inapoi, o vede pe surioara ei mai mica cum se apropie periculos de apoape de margine, aluneca si cade peste resou. Se repede spre ea si o ridica in brate, iar tipetele sfasietoare ale micutei ii rup inima. In acel moment intra pe usa mama, in brate cu cealalta surioara a lor, de doar cateva luni. Nu i-a trebuit mult sa inteleaga ce se intamplase, s-a repezit dintr-un salt spre fete, a asezat-o pe mezina pe pat, i-a smuls-o pe cea ranita din brate si a indepartat-o cu o mana pe cea mare. In camera a inceput un vacarm si nu mai stiai cine la cine tipa. Cu siguranta, fetita arsa urla de durere. Mama tipa de spaima si mezina a inceput sa planga fiindca nu putea sa priceapa ce se intampla. Fetita cea mare statea incremenita in mijlocul camerei si nu intelegea cum de reusise sora ei sa parcurga intr-un timp atat de scurt o portiune atat de mare de pat si sa cada. Fusese cu ochii pe ea tot timpul, doar foarte, foarte putin s-a intors cu spatele, cat sa puna marul ala pe masa. Mama, transformata in vijelie, puse bebelusa in siguranta pe pat, o bandaja pe cea de-a doua, incerca s-o linisteasca din plans, suflandu-i peste manuta afectata si tipa in continuare la cea mare :

• Ti-am spus sa ai grija de ea. Nu ma asculti niciodata!
• Am pus marul pe masa… ! spuse fata cu un glas transparent, atat de transparent incat i se parea ca ea, ca fiinta, se evaporase si, de fapt, nici nu era acolo.
• Ai pus un drac pe masa! tuna in continuare mama. Te-ai jucat, asta ai facut! Esti tot timpul cu capul in nori! Nu esti in stare sa ai grija de sora-ta.

Fetitei i se parea ca se face tot mai transparenta si ca dispare bucata cu bucata. Sau cel putin asa si-ar fi dorit. Stia ca orice ar fi zis, n-ar fi contat. Nimic din ce spunea ea nu conta, nu era bine si gasea mama prilejuri sa o repezeasca de fiecare data. Era asa, ca nu tanc care intra in ea si o calca in picioare, o data, de doua ori, de trei ori, pana se calma sau atentia ii era distrasa de altceva. Iar fata a inteles ca cel mai bine ar fi fost sa nu planga, caci daca o facea, isi atragea si mai mult furia mamei, iar calvarul ar fi fost asezonat si cu cateva palme zdravene. Asa ca nu putea sa o lase pe mama sa vada ca sufera si se retragea in ea, acolo unde isi construise un zid dupa care se ascundea, un hau in care se simtea la adapost, macar cat tinea furtuna mamei. Tacea, tacea, cu ochii in pamant, mica si slaba ca un pai razlet, lasat in urma pe camp. O durea inima pentru surioara ei care mai plangea inca, se simtea vinovata si ii parea rau ca nu fusese langa ea ca sa impiedice cazatura. Ocarile mamei nu-i lasau insa ragaz sa isi traiasca aceasta durere, iar acuzele ei nu o faceau sa se simta deloc vinovata: stia ca nu isi lasase sora sa se arda intentionat, ca nu plecase de langa ea sa se joace, ci sa puna doar marul pe masa si astfel, intre durerea vinovatiei si presiunea reprosurilor, prefera sa-si blocheze toate emotiile si sa stea cuminte dupa zidul ei interior. Intre timp, in camera a intrat si tatal fetelor, impreuna cu o prietena de familie. Din trei vorbe, mama i-a pus la curent cu cele intamplat, inclusiv cu faptul ca fiica ei cea mare este o neispravita..

• Ce stai ca momaia in mijlocul camerei? Ia, du-te si ia-ti marul ala nenorocit si misca-te de aici!

Fetita continua sa se uite in pamant, tinandu-si si respiratia de teama sa nu miste nici macar un fir de praf.

• Esti o proasta, asta esti si daca ma mai enervezi mult, o sa te trimit la tata`tu! continua mama.

Din partea fetitei nicio miscare.

• Ia, hai, imbraca-te si du-te la tata`tu!

O umbra de mirare pe chipul fetei. Oare mama ei glumeste? Divortase de primul ei sot, tatal fetei, si se recasatorise, iar ea nu isi vazuse tatal decat de vreo 4-5 ori. Nu avea foarte multe amintiri despre el, iar cele pe care le avea, o parte erau reci, iar cealalta parte erau lucrurile pe care i le spusese mama ei despre el. Anume ca e un prapadit si ca ii plac curvele. Fetita nu intelegea ea foarte bine ce este aceea o curva si singurele lucruri pe care le stia despre ele erau ca aceste femei aveau unghiile date cu oja rosie, erau imbracate cu blugi albastri nou-nouti, ca-si purtau liber pe spate parul lung si frumos si ca radeau mult si vorbeau tare. Pe mama ei nu o vazuse pana acum cu parul lung si nici nu avea sa o vada vreodata. Si ea, foarte tarziu si destul de rar, isi lasase parul sa creasca.

• N-auzi, tu? Imbraca-te si du-te la tata`tu!

Totusi, mama nu glumea. Fetita s-a indreptat spre scaunul pe care avea un fular lung, bleumarin, impletit cu ochiuri mari. Si l-a infasurat in jurul gatului. Si-a pus si caciula cu canac mare si ciufulit si se uita in jur sa vada unde i-s cizmele maro de cauciuc. Le-a reperat rapid si, tragandu-le in picioare cu miscari lente ca sa isi faca un plan de bataie, se gandea la tatal ei. Oare unde o sa-l gaseasca la ora asta ? Privi spre usa, afara era intuneric si cand se gandea la el, acesta ii aparea ca o prezenta pe undeva prin bezna pe care si-o inchipuia nemarginita. Cumva stia ca e acolo si asta o linistea. Ii dadea siguranta ca undeva, cumva tot il va gasi. In acelasi timp se simtea si extrem de singura. Erau 3 oameni mari in camera si nimeni nu o ajuta cu nimic, nimeni nu-i zicea nimic. Nici un zambet, nici o mana intinsa. Nu simtise niciodata ca ar fi apartinut acestui loc, acestei mame, acestei familii, iar acum cu atat mai putin. Ar fi vrut sa se simta alungata, dar cum sa te simti alungat dintr-un loc caruia nu ii apartii? Vedea ca oamenii mari sunt tare chinuiti ei asa, in sinea lor, si sa le ceara sa o protejeze si pe ea, i se parea ca le-ar fi o povara in plus. De aceea nici nu plangea, nici nu schita vreun semn ca ar avea nevoie de ajutor de la ei. Isi privi din nou cizmele care, asa fiind modelul, nu aveau nicio captuseala, iar in interior piciorusul ei dadu de raceala cauciucului. Intotdeauna i-au placut cizmulitele astea pentru ca lasau un model frumos pe zapada, dupa ce pasea. Si le-a tras pe ambele in picioare si-a indreptat spatele si isi cauta acum paltonasul. Il gasi si pe acesta si, cand sa si-l puna pe ea, auzi vocea mamei, putin mai domoala, dar la fel de suparata :

• Dezbraca-te si treci la culcare! Si sa nu te mai prind ca mai faci prostii ca te bat de nu te vezi!

S-a dezbracat pe indelete si atunci, in mintisoara ei de copil de 6 ani, a inteles ca acolo, in casa in care locuia cu mama ei, va trebui sa danseze asa cum ii va canta aceasta. Si sa taca. Sa taca si sa incerce sa existe cat mai putin cu putinta. Sa ocupe un spatiu cat mai redus. Sa nu ceara nimic. Sa nu-si exprime emotiile si nevoile. Apoi sa invete sa minta. Flagrant sau prin omisiune. Desigur ca, in anii ce au urmat, mai lua si note proaste sau statea mai mult pe-afara, uita sa-si faca temele, ii era greu sa manance tot din farfurie, mai spargea cate ceva, atunci cand spala vasele, era indragostita de un coleg de clasa, citea carti ascunse in coperti de manuale, mai sarea cate o zi in care nu facea paturile deoarece se topea in fata televizorului la desene animate. Dar mama ei trebuia sa stie cat mai putin din lucrurile acestea. Ar fi insemnat sa o supere inutil si si-ar fi varsat furia pe ea, in loc sa-si vada de treburi si de fetele mai mici. Fetita nu a inteles nici cand era mica si nici in anii ce au urmat de ce isi facea mama atatea griji ca a spart o biata sticla sau o nenorocita de farfurie. Doar nu se spargea si lumea odata cu ele, nu? A tacut atunci, si apoi cand a crescut, in fata tuturor oamenilor mari, apoi in fata celor de varsta ei, apoi in fata celor mai mici ca ea. Zambea doar politicos si accepta tot ceea ce i se oferea, nestiind niciodata daca ceea ce i se oferea chiar i se potrivea sau doar nu putea sa se opuna la nimic. Caci acesta este cel mai mare necaz, atunci cand taci: pe langa faptul ca oamenii din jurul tau nu stiu cine esti si cred ca ceea ce e bine pentru ei, precis e bine si pentru tine, ajungi sa nu stii nici tu cine esti si ce-ti trebuie.