Am vazut un scurt clip in care o gasca de motociclisti rockeri canta intr-o parcare pe versurile unei manele. Am ras de m-am prapadit, fiindca legea contrastului functioneaza si aici: cand ceva/cineva in legatura cu care avem anumite prejudecati se comporta intr-un mod opus fata de cum ne-am astepta noi, ceva din creier ne da cu virgula si scartaie a “hmm, nu este in regula”.

In cazul de fata, a gastii de motociclisti, martorii reactioneaza dupa chipul si asemanarea a ceea ce au inauntru. Am citit comentariile, iar acestea se lungeau pe tot spectrul dintre “ce fain!” si “sa-i ardem pe rug”. Apoi, dupa ce am ras, m-am bucurat pentru ei asa, din tot sufletul. Le-am observat gesturile, mimica, miscarile – evident ca oamenii se bucurau din adancul sufletului de momentul prezent.

Apoi mi-am amintit ca in urma cu ceva ani circulau pe internet video-uri cu o femeie si un barbat (separati, nu impreuna) care se filmau sau erau filmati in timp ce cantau melodii cunoscute si le-au si urcat pe youtube. Aceste clipuri au fost mai apoi preluate de diferite canale de facut bascalie (fiindca divertisment este mult spus) care au suprapus versurilor cantate de ei o traducere ce se vrea a fi amuzanta. In genul “chen liii” in loc de “can`t live” a cantaretei Mariah Carey sau “so raaa cu ci foi eungia sa mi fe soraaai” din melodia Lambada. Iar aici comentariile sunt din spectrul “saracii de ei”, respectiv “sa stea dracului pe curul lor ca de acum nu mai pot asculta melodiile fara sa aud in cap varianta asta a lor distrusa”.

Bun, radem, glumim, dar in clipurile lor – de fapt, in toate clipurile de genul acesta – se vede ceva cu ochiul liber si pe care il ignoram de frica: bucuria de a fi. Atunci cand un copil se joaca, sau incepe sa mearga, sau danseaza, sa canta/lalaie in felul lui, nu ii dam peste degete sau peste picioare sa se opreasca pentru ca nu face corect ceea ce face. Il lasam sa se manifeste, il incurajam si ne bucuram de bucuria pe care o descopera si o traieste in activitatea pe care o face. Si de acest tip de clipuri este plin internetul, iar reactiile sunt din categoria “aww, mi-a topit inima”.

Care este diferenta intre un copil care se bucura de lalaitul lui si un om care se bucura de lalaitul lui? Niciuna. Absolut niciuna. Oricine ai fi, oricum ai fi, cat de afon sau cat de talentat ai fi, te bucuri pur si simplu de experienta. Iti creste inima de placere, te exprimi, te joci, lasi viul din tine sa fie, iti reincarci bateriile, lasi lumina Sufletului sa straluceasca. Atat. Iar daca te si inregistrezi si urci clipul pe net, atunci esti mai curajos decat 95% dintre noi: te lasi vazut, lasi sa-ti fie vazuta bucuria si pasiunea, fara sa iti pese de ceea ce cred altii despre tine si performantele tale. Sau poate nici nu e vorba de curaj, ci de faptul ca altfel nu stii sa fii, iar asta e un lucru dat naibii de valoros.

Bucuria nu comporta grade de calitate. Ea este sau nu este. Te bucuri sau nu te bucuri. Traiesti sau esti impaiat. Fiindca dintr-o impaiere mentala ne vin comentariile, datul ochilor peste cap, datul coatelor intre noi: “ia uite si la asta, se face aici de ras, om batran si minte scurta etc”. Ne iluzionam ca purtam in noi calitatea si aderam la perfectiune, insa realitatea emotionala si inconstienta este alta: nu ne dam voie sa ne bucuram impreuna cu cel sau cea care canta (in felul lui/ei) un cantec pentru ca suntem prea infricosati de viata. Atat de mult s-a tipat la noi si am fost corectati direct sau indirect, cand eram copii, incat am uitat care este scopul a ceea ce facem pe pamant in orice domeniu: joaca, bucuria, exprimarea, libertatea de a fi.

Pentru ca ne ferim de viata, trebuie sa punem in locul ei altceva, ceva ce gasim la indemana si, de obicei, gasim rapid. Ori critica, ori victimizare, ori atitudine de salvare a altora. Si reguli peste reguli, etaloane, forme, directii despre cum ar trebui sa fie viata, iar viata… rade de se prapadeste de toate acestea, fiindca ea nu stie decat sa fie. Noi am inventat “nefiitul”.

O prietena, ca sa isi faca curaj pentru a face cateva clipuri scurte pentri tik-tok in scop profesional, mi-a impartasit strategia ei: Mai Maria, m-am gandit asa “ce poate sa spuna lumea despre mine mai jos decat ca sunt proasta?”. Si s-a apucat de treaba. Daca s-a gandit astfel, si pot pune pariu ca mai sunt multi care au facut ca ea, inseamna ca imi sunt confirmate lucrurile de mai sus: de frica de a ne face de ruisne, preferam sa nu ne mai bucuram de viata. Si psihologii care au cercetat cele mai mari frici ale noastre, pun frica de a ne expune, rusinea, teama de a nu avea succes printre primele 3 in topul fricilor noastre.

Succesul, un cuvant care a omorat tocmai esenta succesului: a avea un rezultat bun in ceea ce facem. Bucuria din timpul desfasurarii activitatii pe care o facem oare nu este un succes in sine? Autenticitatea cu care facem acel lucru, pasiunea, libertatea de exprimare? Oare nu-s ele in sine masura a succesului? De fiecare data cand ma gandesc la acest subiect, imi vin in minte versurile din Ecleziastul: “Du-te dar de mănâncă-ți pâinea cu bucurie și bea-ți cu inimă bună vinul, căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum. Gustă viața cu nevasta pe care o iubești în tot timpul vieții tale deșarte, pe care ți-a dat-o Dumnezeu sub soare în această vreme trecătoare, căci aceasta îți este partea în viață, în mijlocul trudei cu care te ostenești sub soare. Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în Locuința morților în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!”

Intrebarea din titlu este o capcana. Nu se poate sa punem cuvantul bucurie si dreptul la ea in aceeasi propozitie sau intrebare. Bucuria nu este un drept, este manifestarea vietii in sine. O avem cu totii in noi si o exprimam fiecare dupa cum ne duce capul. Este precum aerul pe care il respiram. De unde atata aroganta in fiinta umana sa decida ea cine are dreptul si cine nu?

Redescopera-ti bucuria vietii prin programul de dezvoltare personala: curs NLP Practitioner – Bucuresti 23-25 septembrie 2022

Cordial, Maria 🙂