Totul a inceput cu o gluma. Acel tip de gluma-minciuna pe care, daca o repeti obsedant, incepe sa se transforme in adevar. Si ce mai adevar! Se intampla in urma cu aproximativ 9 ani, cand incepusem una dintre formarile profesionale. Un coleg, sa ii spunem Tony, se distra pe seama adevarurilor mele, adevaruri verificate, testate in mintea mea de mii de ori, incontestabile, absolute. Controlam totul, astfel incat lumea pe care mi-o proiectam nu trebuia sa iasa nici macar un centimetru in afara arhitecturii mele mentale.

Stiam ca in 2-3 ani voi lucra ca psiholog, ca voi avea un cabinet la fel ca alte cabinete, ca voi adauga, constiincioasa, an dupa an, vechime in cartea de munca, ca voi avea un salariu de 1500 lei pe luna, ca programul meu va fi de la 8 la 4, ca hainele pe care le voi purta la serviciu se vor afla in registrul elegant-respectabil. Stiam ca munca imi va aduce satisfactii, dar mai multe neajunsuri pentru ca, se stie, a fi psiholog la noi in tara e o dulce sinucidere. Stiam ca voi fi casatorita cu barbatul visurilor mele si ca, probabil, in cativa ani ne vom face impreuna planuri legate de primul copil, care indiscutabil trebuia sa fie baiat. Stiam ca prietenii te pot incurca mai mult decat sa te ajute si atunci am hotarat ca e mai bine sa trec prin viata solitara, folosindu-mi timpul si energia in alte scopuri. Stiam ca, daca cineva ar fi vrut sa-mi spuna ceva-orice, iar acel ceva-orice nu servea nici unui interes al meu, atunci era pierdere de vreme pentru mine. “Imi pare rau, ma grabesc”. Stiam ca-mi sunt suficienta si prea pretioasa sa scot ceva din mine si sa ofer celorlalti. Stiam ca, daca pateam ceva rau sau planurile nu ieseau cum as fi vrut, nu era corect, nu era corect sa mi se intample mie asa ceva. Stiam ca viata mea e scurta, iar timpul e al naibii de pretios, asa ca functionam ceas, cu seriozitate si indarjire, activitate dupa activitate, actiune dupa actiune, scop dupa scop. Stiam ca in viata aceasta trebuia sa fii cineva ca sa fii fericit. Stiam…

Dar ai aparut tu, Tony, in viata mea. Tu si limba ta ascutita. “Maria, lasa-te surprinsa! Maria, lasa-te surprinsa!” Indemn care imi rasuna in urechi si pe care mi-l repetai, cand ne intalneam. Si Maria ti-a luat in serios cuvintele. Si fata ascultatoare cum o stim, si eficienta si fara timpi morti, a inceput sa faca sapaturi dupa esenta acestui “lasa-te suprinsa”. Ce-o fi insemnand? Cum se manifesta? Ce ar putea sa ma surpinda, lasandu-ma surprinsa? De fapt, m-ar mai putea surprinde ceva, pe mine cea care le stiam deje pe toate, care nu mai asteptam nimic decat ceea ce stiam ca urma sa se intample? Si am inceput sa testez indemnul. Da-i si citeste, vizioneaza filme, mergi la cursuri, intalneste oameni noi, si multi, si interesanti, si surpinzatori, arunca-te in experiente, provoaca experiente, invata de la prima raza de soare care trece prin fereastra fara sa o sparga (asta nu-i de la mine, am citit-o intr-o carte), invata de la cainele care te insoteste de la piata pana acasa, invata de la cel care iti aduce corespondenta si te roaga, pentru ca stai la etajul 4, sa va intalniti la mijlocul drumului, adica la etajul 2, ca sa ii fie mai usor, asculta-l pe amicul tau mizantrop care ti se plange (oare a o mia oara?) ca viata lui e atat de grea, atat de nefericita, atat de… si afla-i nevoia din spatele cuvintelor, iar daca o melodie ti-a placut mult-mult, ascult-o de 100 de ori intr-o zi si lasa-te patrunsa de emotia pe care ti-o transmite. Si, cand la cozile de la ghiseele statului stai de ti se lungesc urechile, nu mai injura sistemul si Romania in gand, ci mai bine intra in vorba cu oamenii si indreapta-le atentia spre vremea frumoasa care este afara, mergi la cinema sa vezi un desen animat, tu si o mare de copii, si indragosteste-te de oameni si iubeste-i exact asa cum sunt, nu cum ai vrea tu sa fie. Si descalta-te cand mergi in parc, astfel ca iarba sa iti mangaie picioarele si sa simti energia pamantului, si zambeste oricui pentru ca se spune ca e pe gratis. Si fii putin nebuna ca sa-i dai vietii de furca.

Nu, acum nu sunt psiholog, nu am un cabinet al meu, nu am carte de munca, nu am salariul de 1500 lei pe luna, nu lucrez la programul 8 – 4, hainele mele de lucru nu sunt din registrul elegant-respectabil. Nu sunt casatorita cu barbatul visurilor mele si nu am copii. Nu am prieteni care sa imi stea in drum, nu am timp si energie pentru lucruri inutile, nu am o viata fara activitati, actiuni si scopuri si nu sunt cineva. Si am inteles ce ascunde indemnul tau, Tony. Multumesc! Ma gandesc adesea la 2 mere. Un mar copt care sta pe creanga. Ce mai asteapta acest mar copt de la existenta lui? Decat sa se desprinda de pe ram si sa cada. Nu-l mai poate surpinde nimic, pentru ca a trecut prin tot. Nu mai poate invata nimic, pentru ca le stie pe toate – doar s-a copt pana la capat, nu?! Nu mai poate trai nimic. Insa cu celalalt mar, cel verde, lucrurile stau altfel. Un mar verde poarta in el inocenta tuturor posibilitatilor, duce cu el o atitudine (pe care eu o numesc verde) care ii permite sa invete lucruri mereu noi despre el, despre creanga de care e prins, despre florile de sub el, despre celelalte mere care il inconjoara, despre cerul de deasupra, despre pasarile ce i se aseaza alaturi. Un mar verde poate invata si se poate lasa surprins, traindu-si viata fara asteptari proiectate, fara sa tina cu dintii de iluziile personale. Un mar verde poate chiar sa isi propuna sa fie verde atat cat vrea el, si la ce varsta vrea el. Desigur, se vor gasi multe mere coapte, voluntare din fire, care sa isi propuna sa ii bage mintile in cap, sa faca bine si sa se coaca, pentru ca aceasta este menirea lui, ii sta scris in ADN si nu are ce sa faca in privinta acestui fapt. Insa un mar verde, tocmai prin faptul ca traieste verde, dezvolta in interiorul lui intelepciunea, ritmul si firescul vietii. Si isi implineste viata in fiecare clipa, tocmai bucurandu-se de calatorie si nu asteptand cu nerabdare destinatia ei. Pentru ca un mar verde invata sa se lase surprins.

Acum sunt un om care ii invata pe ceilalti oameni sa se lase surprinsi (in codul ocupatiilor din Romania profesia aceasta este formator/trainer), cabinetul meu e tara intreaga, experienta profesionala nu seamana deloc cu vechimea de pe cartea de munca, salariul – ei bine, in privinta lui caut o replica inteligenta de cateva minute, dar nu-mi vine, asa ca il lasam fara replica, lunea pentru mine este duminica, ciorapii portocalii mi se asorteaza cu fluturele pe care mi l-am prins in par, iar un cercel e musai sa se asorteze cu sosetele. Muncii ii dau eu valoarea si o respect pentru ca mi-e tare draga. Am descoperit ca dragostea poate sa imbrace atat de multe forme si iubesc intr-un mod pe care nu-l credeam posibil, intr-un mod in care, paradoxal, ma descopar pe mine si ma exprim. Te iubesc! Prietenii imi lumineaza viata si imi sunt aproape, luand chipuri, experiente si varste surprinzator de diferite. “Uite o cafenea, hai sa intram si sa-mi mai spui despre tine. Hai, lasa, nu te grabi, ca tot acolo ajungi. Tot acolo ajungem cu totii, dar putem sa ne facem ceva timp si pentru noi.” Si oamenii ma impresioneaza, ma invata, ma surprind, imi arata ca sunt de-a lor si suntem toti desprinsi din acelasi trunchi de energie. Iar pentru ca tu ai ales sa fii tot om, ca si mine, si mi-ai aparut in cale, ma face sa ma simt extrem de onorata si implinita ca te cunosc. Viata si timpul meu nu sunt nici scurte, nici lungi. Au exact masura pe care aleg si imi permit sa le-o dau eu. Si nu ma mai arde orgoliul sa fiu cineva pentru ca e mai fun sa imi traiesc viata mea, in felul si in ritmul meu, decat sa joc dupa regulile altcuiva. Si sunt fericita. …si abia acum am invatat sa nu mai stiu nimic… Pentru ca asa este viata, cand ii adresam intrebari inchise, ea ne raspunde dupa limita asteptarilor noastre. Iar cand o lasam sa ne surprinda, o face in moduri cu adevarat magistrale. Exact ca in bancul urmator. “El: Vrei sa te mariti cu mine? Ea: Ai apartament? El: Nu…! Ea: Ai BMW? El: Nu. Ea: Salariu ai? El: Nu…, dar… Ea: Niciun dar! Cum as putea sa ma marit cu tine, daca nu ai nimic din ceea ce imi doresc? El pleaca bombanind: Am o vila la mare, una la munte si una in Bucuresti, in care locuiesc. Am un Porche si un Mercedes. Cred ca e nebuna, pentru ce sa mai cumpar si un BMW. Iar salariu…. De unde salariu, daca eu sunt bancher?”

In urma cu cateva zile, la un semafor, asteptand sa trec strada, un baietel si o fetita se jucau si manifestau fericirea in forma cea mai pura. Vantul le batea puternic banda de caseta pe care o tineau de un capat. Se incurcau in ea, le-o lua inainte, alergau dupa ea, radeau. Am trecut pe langa ei, privindu-i si bucurandu-ma. Fetita se opreste in fata mea: “Daca v-ati uitat la noi, nu` asa ca va place de noi?” “Da, asa este. Sunteti foarte frumosi.” Am mers mai departe, iar ea imi striga in urma, dupa un timp: “Multumesc. Si voi.” Am inceput sa rad. Pesemne inca nu invatase sa acordeze pronumele de politete dumneavoastra. …si m-am lasat surprinsa de acest moment unic, inocent, frumos… ca, deh, asa e viata, plina de momente carora noi le dam valoarea!

Lasa-te prins de oameni, aprins de cine esti tu si surprins de viata!