Sunteti cumva in vacanta? Sau v-ati intors deja? Oricum ar fi, va anunt ca am primit de curand un text foarte frumos, care inspira prin simplitatea si frumusetea lui. Cred ca o parte dintre voi l-ati mai citit, iar pentru alta parte este la prima vizualizare. Este vorba despre textul “Invitatie”, scris de o povestitoare pe nume Oriah, text pe care il gasiti aici, in original.

Si pentru ca este vremea concediilor si a vacantelor, deci si vremea introspectiilor facute in tihna, am luat acest text si l-am adaptat la fiecare dintre voi, cei care il cititi. Va invit, asadar, sa va luati cateva momente libere din orice ati face acum si sa va puneti intrebari incomode. Spun incomode deoarece raspunsurile la ele va vor face fluturii din stomac sa se trezeasca si sa va arate unde va aflati acum pe harta existentei voastre.

In aceasta clipa, in acest loc, nu ma intereseaza ce fac pentru a-mi castiga existenta. Ma intreb si vreau sa stiu: ce foc arde in mine? Am cutezanta sa visez la realizarea a ceea ce port in inima mea?

Nu ma intereseaza si nici nu conteaza cati ani am. Ma intreb: pot si vreau sa-mi asum riscul sa par nebun/a in numele iubirii mele, a viselor mele si aventurii care este viata mea?

Nu ma intereseaza care planeta este in careu cu luna mea si nici ca Marte este in retrograd. Vreau sa stiu: am atins cerul propriei mele tristeti? M-am deschis datorita tradarilor vietii? Sau m-am pedepsit si m-am inchis de frica unui necaz viitor?

Pot oare sa ma asez, sa vad si sa accept durerea, a mea, sau a ta, fara sa incerc sa o ascund, sa o micsorez sau sa o opresc? Pot sa nu-mi mai fie rusine de ea? Pot sa nu mai fug de ea? Pot sa o accept ca facand parte din viata noastra?

Pot oare sa simt fericirea, a mea, sau a ta? Pot dansa cu pasiune si ma pot lasa complet cuprins/a de extaz pana in varful degetelor de la maini si de la picioare, fara sa spun ca trebuie sa fim atenti si realisti ca sa nu cumva sa uitam care sunt limitele fiintelor umane?

Nu ma intereseaza, daca ceea ce spun este adevarat. Ma intreb: sunt pregatit/a sa-i deceptionezi pe ceilalti ca sa raman sincer/a cu mine insumi/insami? Pot oare suporta sa fiu acuzat/a de tradare, dar sa nu-mi tradez propriul suflet? Vreau sa stiu: pot sa fiu fidel/a si, deci, demn/a de incredere?

Pot vedea frumosul, chiar daca nu-i tocmai dragut in fiecare zi? Pot sa simt ca sursa vietii mele rezida tocmai in prezenta vietii?

Oare pot trai esecurile, ale mele, sau ale tale, si totusi sa continui sa stau drept pe marginea lacului si sa strigi catre argintata luna plina: “DA! VIATA MERGE MAI DEPARTE!”?

Acum nu conteaza si nu ma intereseaza unde locuiesc si cat castig. Ma intreb: ma pot trezi dupa o noapte de tristete si de disperare, de indoiala sau durere si sa fac ceea ce trebuie facut pentru copii? Sau pentru cel/cea langa care traiesc?

Nu ma intereseaza cine sunt si cum am ajuns pana aici. Vreau sa stiu: pot sa stau in mijlocul focului alaturi de tine si sa nu renunt?

Nu ma intereaza ce am invatat sau unde am invatat si cine m-a invatat ceea ce stiu. Vreau doar sa stiu ce anume ma hraneste din interior, cand totul se prabuseste in jurul tau. Ce ma hraneste? Ce ma sustine din interiorul fiintei mele?

Pot sa raman singur/a cu mine insumi/insami? Sunt fericit/a intr-adevar in propria mea companie in aceste momente de vid?

Ce spui, poti raspunde la toate aceste intrebari?

Cordial,
Maria

PS: Amintiti-va sa va rezervati locurile la cursurile NLP Practitioner din toamna aceasta in Bucuresti, Craiova sau Iasi. Aici aveti detalii. Mai sunt doar cateva locuri libere!