Anatomia emotionala a unui podcast
Am inceput una dintre sedintele recente de psihoterapie, spunandu-i terapeutei ca am fost invitata intr-un podcast si mi-e frica de ma kaq pe mine. Ea s-a uitat prelung si cu mirare la mine si m-a intrebat:
– Dar tu nu esti trainer?
– Ba da.
– Si nu vorbesti in fata oamenilor?
– Ba da, dar aici e altceva.
– In ce fel?
– In fata oamenilor, in cursuri, folosesc strategia prin care, inca de la inceput pun lumina reflectoarelor pe cursanti si ii pun pe ei la treaba. Iar cat ei lucreaza, castig timp, imi reglez emotiile, astfel incat imi pot face eu treaba mai apoi. Pe cand la un podcast trebuie sa vorbesc direct si atentia este mult indreptata asupra mea.
– Bun… Si de unde frica?
– Mi-e teama ca ma fac de ras, ca nu am nimic important de spus.
Ea zambeste si repeta:
– Si nu esti trainer de atatia ani? Nu le spui oamenilor lucruri valoroase de atata timp?
– Ba da… dar cred despre mine ca sunt… proasta!
A tacut, a inspirat adanc, a expirat prelung si m-a intrebat:
– Stii cumva de unde vine asta?
Acum am tacut eu. Am privit in jos si am lasat sa ma ajunga intrebarea din urma. Mi-am vazut gandurile cum pornesc in cautarea a ceva si, in prim plan, mi s-a infatisat o amintire care m-a insotit de-a lungul vietii.
– Imi amintesc ca eram la un picnic cu mama si cu sora mea bebelus. In jurul nostru mai erau si alte persoane, fiecare pe patura lor stand. Mama voia sa o schimbe pe sora mea intr-o rochita roz cu floricele. Eu am vazut scris pe eticheta acelei rochite marimea, care era 0. In mintea mea de copil – aveam 6 ani – informatia asta (marimea 0) era asa, ceva fabulos.
Intelesesem pana atunci ca marimile erau un numar, orice numar de la 1 in sus, dar nu 0. Zero era ca si cum rochita nu ar fi existat. Si, plina de entuziasm, am luat rochita si am ridicat-o in sus, spunand: “Lumeee, aceasta rochita are marimea 0!” Mama mi-a smuls rochia din mana si mi-a spus: “Taci dracului de proasta, ca ma faci de ras!” Si atunci am simtit cum intru in pamant de rusine. M-am inrosit, mi s-a stins vocea si simteam cum ma topesc in mine insami.
Mi-am incheiat relatarea. Terapeuta m-a lasat cateva momente si apoi, cu blandete, m-a intrebat:
– Maria, imagineaza-ti ca esti martora la aceasta scena. O privesti pe fetita. Spune-mi, tu ce vezi?
Mi-a creat spatiu, mi-a dat timp ca sa pot face acest exercitiu mental. Mi-au dat lacrimile, constientizand ca ceea ce vedeam acum cu ochii mintii era mult mai aproape de realitate decat ceea ce fetita de 6 ani a inteles atunci.
– Vad o fetita vie, entuziasmata ca descopera lumea si atat de inocenta in felul in care o interpreteaza, in felul in care isi traduce ceea ce vede!
– Si ce i-ai spune?
– I-as spune ca nu e deloc proasta, ca este tare dulce si as intreba-o cum i se pare ei faptul ca rochita are marimea 0. As dialoga cu ea, m-as juca cu ea.
Terapeuta m-a lasat sa stau putin cu asta. Sa-mi dau timp sa reconfigurez intelesul a ce am trait cu 34 de ani in urma. Mi-a spus ca ne imbratiseaza pe amandoua, si pe mine, si pe fetita de 6 ani (sesiunea dessfasurandu-se online). Apoi a continuat:
– Stii, mama a fost proasta atunci.
Am pufnit glumet, printre lacrimi.
– Poti sa vezi cu adevarat asta acum? a continuat.
– Da…
– Iar mamei ce i-ai spune?
– Ca are o fetita foarte vie, inteligenta, ca are nevoie sa fie lasata sa se exprime si sa se joace.
Mi-a zambit si ne-am continuat sesiunea cu inca cateva lucruri la care am lucrat, pe aceeasi tema.
Am avut si podcastul – cateva mici balbe si inghitiri in sec, cateva clipe de deconectare de la mine insami, insa restul orei petrecute in compania gazdei si in fata microfonului a fost extraodinar de frumos.
O sa-l impartasesc cu voi, cand va fi facut public (probabil peste vreo luna).
Fiindca viata mea este un sirag de evenimente care mai de care ce ma aduc tot mai aproape de mine.
Precum este si viata ta. Si a ta. Si a ta.
