Undeva, departe, foarte departe de ţinuturile în care trăiau oamenii, era un ţinut foarte frumos, în care trăiau vulturii aurii. Erau păsări mari, frumoase. Li se spunea vulturi aurii pentru că aripile lor străluceau puternic în bătaia soarelui. Nu aveau toate penele de această culoare nobilă, ci doar penele de pe o aripă. Nu amândouă aripile străluceau, numai una – la masculi, aripa dreaptă, iar la femele aripa stângă. 
An de an, pe măsură ce puii creşteau, şi aveau la rândul lor alţi pui, părinţii bătrâni plecau în ultima lor călătorie: zburau zile îndelungate pentru a ajunge la Muntele Liniştii. Acolo unde muriseră şi părinţii lor. Şi părinţii părinţilor lor…

Se mai spune că, după moarte, aurul de pe aripi se întindea peste tot, transformând trupurile în mici statui. Şi, ajungând aici, vulturii îşi puteau vedea statuile părinţilor lor, şi pe ale părinţilor părinţilor lor…Dar nici un om nu a ajuns acolo să se convingă dacă e aşa sau nu …

Se spune că, într-un an, ultima călătorie a păsărilor a fost cât se poate de tristă. Într-o noapte, după ce zburaseră o zi întreagă, s-au oprit să se odihnească. Dar, spre dimineaţă, vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de nişte ţărani care îi căutaseră ore intregi după ce îi văzuseră zburând deasupra lor. Şi strălucirea penelor le luase minţile.

Până atunci, doar un singur vultur auriu mai fusese prins. Ţăranul care îl prinsese îl vânduse unui boier, şi boierul se pregătea să se târguiască cu împăratul însuşi pentru această pasăre rară. Dar, până să apuce să fie vândut a doua oară, vulturul auriu a dat semne că se apropie de moarte. Nu mai putea da din aripi, zăcea lipsit de vlagă. Şi, supărat că nu mai putea vinde pasărea muribundă împăratului, boierul poruncise ca trupul păsării să fie aruncat în foc… Nu după multă vreme însă, muri şi boierul. Conacul său a luat foc, nimeni nu ştia cum, şi boierul nu avusese timp să iasă afară. Trupul său a ars asemenea vulturului pe care vroia să îl vândă împăratului. Supărat că nu a mai putut cumpăra vulturul auriu, împăratul a dat o lege cum că nimeni nu avea voie să vândă astfel de păsări …

Ţăranii ştiau că vulturii prinşi zburau pe ultimul lor drum şi îşi dădeau seama că nu mai aveau mult de trăit. Dar ei vroiau să se îmbogăţească vânzând penele care străluceau ca soarele. Se aşteptau să ia un preţ foarte mare pe această neobişnuită marfă. Pentru că împăratul interzisese doar vânzarea vulturilor aurii, nu şi a penelor lor minunate.

Fiindu-le teamă să omoare păsările, ca nu cumva să aibă parte de o moarte năpraznică – aşa cum avusese boierul –, s-au gândit că cel mai simplu e să taie doar aripa aurie a fiecărei păsări. Aşa au făcut… Unii vulturi, mai puternici, au reuşit să îi lovească cu ciocurile lor tari ca fierul şi au plecat în zbor spre Munte. Dar cei mai mulţi au simţit cum fierul rece al cuţitelor le tăia aripa aurie…

Ţăranii au terminat treaba şi au plecate spre casele lor, cu gândul la mulţimea de bani pe care aveau să o primească. Nu ştiau, săracii, că împăratul, mirat că boierul murise ars în foc – în acelaşi fel în care murise şi vulturul pe care i-l promisese împăratului – şi supărat că nu reuşise să cumpere vulturul de la boier, dăduse o lege ca toţi cei care prindeau vulturi aurii să fie pedepsiţi cu tăierea mâinilor…

Ce s-a întâmplat însă cu vulturii cu aripile tăiate? Cei mai slabi au murit imediat. Unii au încercat să zboare, cu o singură aripă, dar nu au reuşit. Cu cât se zbăteau mai tare, cu atât pierdeau mai mult sânge…

O pereche de vulturi stătea intr-o parte şi privea cerul. Stând unul lângă altul, cele două păsări se gândeau cu tristeţe: „Ce vor spune puii noştri când vor ajunge, pregătiţi de moarte, la Muntele Liniştii şi nu vor găsi trupurile noastre? Trebuie să plecăm de aici. Dar cum…?”

Sprijinindu-se unul de celălalt şi gândindu-se la puii lor, cei doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi, stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea li se preschimba în putere. Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul lângă altul, dobândeau forţe noi. Au încercat să zboare aşa, unul lângă celălalt; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce. Şi, după ei, s-au ridicat şi celelalte perechi. Zburau încet, dar zburau. Şi încet-încet au ajuns la capătul drumului. La Muntele Liniştii… (din Cartea Nuntii – de Danion Vasile)

Sunt oameni si situatii care reusesc sa ne taie aripile si sa ne ia stralucirea. Si sunt, de asemeneni, oameni si situatii care ne ofera suficienta putere si sprijin sa ne continuam zborul si sa ne indreptam spre destinatia pe care ne-am propus-o. Ambele categorii nu sunt perfecte, dar sunt tot ce avem. Si prima si cea de-a doua sunt ele insele fara o aripa, si uneori cu stralucirea indoilenica, caci lumea mare este plina atat de libertate, cat si de suferinta. Ramane insa un act de curaj acela in care sa acceptam umarul celorlati si darurile evenimentelor mai putin placute pe care le intampinam pentru a nu ramane pe loc, pentru a nu ne pierde speranta si pentru a ne regasi.

Cordial,

Maria 🙂