– Si ce credeai?! Ca daca vom fi impreuna vei putea sa ma schimbi? Asta iti imaginai? Ca vei face din mine un om mai bun?!

Raspunsul il stiam, insa ma aflam suspendata intre a-l spune si a nu-l spune. Experienta de viata ma facea sa-i raspund, …si tot experienta de viata ma facea sa tac.

Se tot spune ca nu putem schimba pe nimeni, daca nu vrea… Dar eu n-am vazut inca pe nimeni care sa “nu fi luat macar vopsea” de pe peretii relatiei cu cineva, atunci cand isi dorea cu adevarat sa fie in relatie cu acel cineva si langa acea persoana. Si chiar sa fi fost o relatie tensionata, toxica, cu nabadai, tot ne schimbam, preluand de la cel cu care suntem idei, atitudini, comportamente gesturi… si asta pentru ca nu avem doar Ego, constient si parte rationala, ci si Umbra, inconstient si neuroni oglinda.

Si pana sa ne dam noi seama, ne trezim ca oricat de mult nu ne-am dori sa fim si sa facem precum cel pe care nu il inghitim, atunci cand ne aflam in aceeasi barca, ajungem sa vaslim in aceeasi directie, in sincron. Preluam si bune si ne-bune, caci nu prea avem de ales.

Si… ce este si mai interesant (si frumos, daca vreti s-o zic pe a’ dreapta) este ca schimbul si oglindirea este reciproca. Invatarea nu se intampla doar intr-un singur sens, partenerul de relatie avand si el Ego, constient, parte rationala, Umbra, inconstient si neuroni oglinda. Si, ne place, nu ne place, ne trezim ca vedem in si la cel de langa noi propriile idei, atitudini, comportamente, gesturi asa, pe nesimtite, tiptil-tiptil…

Apoi mai sunt situatiile in care nici macar nu-i nevoie sa fim in relatie cu cineva, ci e de ajuns sa gravitam prin jur intr-o admiratie profunda pentru acea persoana si ne schimbam fara sa ne dam seama. Am vazut oameni mari, remarcabili, inspirationali, care doar isi vedeau de viata si de felul lor de a fi, ce erau admirati de persoane care si-ar fi dorit si ele sa fie la fel cum sunt muzele lor si care au ajuns in timp sa preia multe lucruri din felul de a fi al acestora.

De fiecare data cand ma aflu langa cineva de care imi este drag tare sau de langa care imi vine sa fug mancand pamantul, imi vine in minte scena din filmul “As good as it gets” in care Jack Nicolson ii spune Helenei Hunt: “Ma faci sa vreau sa fiu un om mai bun.” Mi se pare complimentul suprem, atunci cand stam cuminti pe o bancuta existentiala alaturi de cineva. Si nici macar nu are importanta daca “ma faci sa vreau sa fiu un om mai bun pentru ca tu esti un om bun si vreau sa fiu si eu asa” sau “ma faci sa vreau sa fiu un om mai bun pentru ca tu nu esti un om bun si nu vreau sa ajung ca tine”. Chiar nu are importanta…

Cand ajungem sa ocupam acelasi spatiu, respirand acelasi aer, ne este imposibil sa ne pastram ermetic pe noi insine, iar celalalt nu este un vid la care nu putem ajunge. Ne este imposibil sa nu ne “atingem” si sa nu facem schimburi la toate nivelurile. In doi nu ramanem doar cu propria lume si cu propriul mister – le impartim si le-nmultim si… acesta ramane scopul profund pentru care ne dorim “impreuna”.

Ca ne schimbam nu avem de ales. De ales avem in ce ne schimbam – ne place in ce ne transformam, cand suntem langa acest om sau nu? Aceasta este intrebarea. Mai stau sau plec? Am ce invata de la el sau am mai mult de pierdut?

Si, cum spuneam mai sus, tot experienta de viata ma facea sa tac: il vedeam cum se transforma sub ochii mei, chiar si prin opozitie, insa mintii ii ia mai mult sa isi dea seama. Si-am invatat ca unui om, daca nu ii e timpul sa vada ceea ce ii spui, ii indici degeaba directia in care sa se uite.

Raspunsul meu era da, insa am tacut.