Se spune ca nu aduce anul ce aduce ceasul. Eu am una si mai buna: nu aduce viata ce aduce anul. In iunie 2020, eram cu totii usor tulburati, mirati si luati pe sus de masurile antipandemie. Fiecare si-a dus izolarea dupa chipul si asemanarea lui, acolo unde si cum l-a prins. Eu ma aflam in plin doliu dupa o despartire de un om drag. Dupa ce ca eram toata muci si bale, a mai trebuit sa o fac si singura, in izolare. Greu, tare greu! Si cu atat mai greu cu cat, si fizic si emotional, omul inca era prin preajma, iar eu nu puteam sa fug nicaieri. Asa ca mi-am facut rutina de a lua la pas (deseori si la dans) campul de langa casa si de 20 de ori pe zi, doar-doar trece. Plimbarile mi-au facut bine: mi-am mentinut tonusul fizic, m-au linistit emotional si mi-au dat coerenta gandurilor.

Cu mintea limpede am putut sa fac deosebirea intre ce-a fost bun si ce nebun in ceea ce traisem alaturi de C, iar unul dintre lucrurile pe care el mi le-a tot repetat in acel an in care am fost impreuna era ca nu traiam. Ca imi economisesc viata pentru Dumnezeu stie ce. M-am opus cuvintelor lui, insa cred ca ceva urme tot au lasat, caci la inceputul lui 2020 imi programasem un an beton: calatorii, hobby-uri, alea-alea… Si in martie, ce sa vezi?! „A murit americanul!” – vorba reclamei. S-a inchis la pita pentru toti si urmarea o stiti. Numai ca stop-jocul acesta global mi-a dat de gandit si, corelat cu spusele lui C, mi-am dat seama ca viata nu asteapta dupa mine, ca isi schimba regulile, cand are ea chef si toate lucrurile pe care ma pot baza la ora 12, s-ar putea sa nu mai fie valabile la ora 13.
Si m-am trezit intr-o zi ca ma duc sa-mi cumpar o bluza si, daca tot ma aflam pe strada cu scoala de soferi, am intrat sa fac o intrebare: „Sar`na! Aici se fac inscrieri pentru scoala de motociclete?”. Si-asa a inceput una dintre cele mai faine (si mai oribile) aventuri pe care le-am trait pana acum. Eu nu sunt motociclista din aia „clasica”, nu-s nici motociclista neclasica, n-am nicio treaba cu niciun tip de roata – monociclu, bicicleta, motocicleta, masina etc. Si niciun tip de permis, iar sa fac scoala de motociclete a fost cel mai dureros lucru pe care l-am facut constient in viata mea de adult.

Partea de legislatie a mers bine, fiindca aplicatiile de pe telefon m-au ajutat extrem de mult in a invata, pe poligon insa lucrurile au stat diferit… Chiar din prima zi, cand m-a vazut intrustorul livida de frica, de la categoria A (cea mai mare), m-a trecut la A1 (cea mai mica – mai avea putin si ma trecea pe trotineta, dar cred ca i s-a facut mila de mine). Si urcati amandoi pe un moto A1 ca vai de el, nu stiu cum am facut ca intr-o milisecunda am reusit sa ne trantesc pe amandoi, plus motorul avariat. Ne-am ales cu vanatai destul de grave si eu am prins o groaza incredibila de motociclete. Insa a doua zi, cu tot cu groaza la purtator, am fost din nou pe poligon. O data, si inca o data, si inca o data, si inca o data…. Eu am tot cazut, instructorul nu s-a mai urcat cu mine si m-a lasat sa cad singura. Zilele mele din vara trecuta aratau toate la fel: de dimineata la 6 ma trezeam sa fac diaree, pe la 10 diaree, la 12 ma duceam pe poligon, la 4 din nou diaree, la 8 adormeam rupta de groaza, a doua zi o luam de la capat… Iar daca nu faceam diaree, imi venea sa vomit (mai ales cand pe strada auzeam motociclete trecand).

In primele 2 luni am dus-o astfel. Pe poligon aveam o multime de colegi tineri (aprox 20 de ani) care invatau in 3 zile ce reuseam sa invat eu in 3 saptamani, terminau scoala, isi luau examenul, se intorceau pe poligon in vizita pe propriile motoare – deci era oribila pentru mine si presiunea sociala. „Fir-ar sa fie, ma gandeam, toti pot, dar chiar toti, numai eu nu sunt in stare?!” Instructorul imi venea cu toate argumentele rationale: varsta nu ma ajuta prea mult in privinta instinctului de conservare (una e inconstienta de 20 de ani, alta e preaconstienta de 37 de ani), nu condusesem in viata mea o masina, respectiv bicicleta (deci 0 abilitati tehnice sau echilibru) si eram si femeie, pe deasupra (mai putina forta fizica). Pentru acasa mi-am luat bicicleta ca sa exersez zilnic pe ea ceea ce faceam pe poligon cu motorul, sa capat echilibru, incredere.

Si cand credeam ca am scapat si am invatat cat de cat sa merg pe motocicleta, m-a trecut instructorul la categoria A2, categoria medie. Si da-i si ia-o de la capat, si chinuie-te, si plangi de ciuda… Am fost intrebata de ce ma chinui atat, daca nici nu este o pasiune pentru mine motocicleta/motociclismul in sine. Am zis ca nu ma face pe mine o mana de fiare, ca trebuie sa imi iasa, fir-ar sa fie de tabla! Insa cum era sa explic ca era o chestiune de viata si de moarte pentru mine?! Ca fac asta chiar de-ar fi sa imi ia un an de zile si chiar de-ar fi sa platesc scoala respectiva de 5 ori? Era o chestiune de viata si de moarte interioara.
Mi-am dat seama rapid ca lupta pe care am dus-o atunci pe poligon era o lupta cu mine insami, nu cu bucata aia de metal. Cu limitele mele mentale, cu capacitatea de a invata ceva nou, cu a ma deschide spre un domeniu SF pentru mine. Cum am zis mai sus, eu n-am cochetat niciodata cu ideea de a-mi lua motor, iar lumea aceasta a motociclistilor era extrem de paralela de intreaga mea existenta. Deci lupta mea era cu a-mi invinge ego-ul care imi batea din picior si-mi zicea ca eu nu sunt motociclista, ca nu am ce cauta in lumea asta, ca eu nu sunt asa… punct.

Numai ca punctul nu-l pune ego-ul meu, ci eu. Si ca sa fiu mai specifica, iubirea. De fapt, iubirea a pus si punctul si virgula, caci ea a fost cea care m-a incurajat sa fac acest pas si-aceasta nebunie iesita din comun pentru felul meu de-a fi. Spuneam ca C, barbatul pe care l-am iubit, a fost cel care mi-a repetat un an intreg ca nu traiesc si tot el mi-a spus un an intreg ca noi nu suntem potriviti, ca lumea lui este diferita de a mea si ca nu voi fi niciodata ca el. …era motociclist. As vrea sa spun ca l-am crezut pe cuvant, dar nu este adevarat. Dupa ce el a iesit din viata mea, iubirea in mine a ramas si s-a transformat (asta daca nu cumva a fost inca de la inceput) intr-o sursa de inspiratie, de vitalitate, de dorinta de a-mi depasi limitele, de a-mi da voie sa explorez lucruri noi, situatii noi, oameni noi. Iubirea ce a inceput cu C mi-a dat voie sa devin mai eu insami.

Din decembrie sunt motociclista cu acte in regula, peste iarna am facut si scoala de soferi de masina ca sa invat regulile de circulatie direct de pe teritoriu, iar de o saptamana sunt si soferita (alt lucru pe care nu mi-am imaginat vreodata ca il voi face). Din martie mi-am luat o jucarie frumoasa, de fete, cum imi place mie sa spun, de culoare rosie cu negru. Am pe bord aproape 3000 de kilometri si multe zambete atasate acestor kilometri, caci imi place foarte, foarte mult sa motociclesc. Este dificil cateodata, caci mai am mult de invatat si experimentat, insa-i grozava experienta. Am reusit performanta chiar sa am si-o relatie cu un motociclist (nu se putea sa nu pic si-n acest cliseu), insa a durut… aaa, pardon, a durat putin din cauza de nepotrivire de caracter. Iar ieri am facut ceva ce, daca mi-ar fi zis acum un an cineva ca voi face, l-as fi trimis sa-si ia tratamentul: am participat alaturi de majoritatea sibianului pe doua roti la un eveniment de atentionare a soferilor de masina in ceea ce priveste existenta motociclistilor pe sosele. Stateam linistita pe motocicleta mea, ma uitam in jur si ma intrebam: „Eu fac asta!? Eu sunt aici?! Eu!?!”

Ce voiam sa intreb, de fapt, in cuvinte multe: esti dispus sa-l dai pe vechiul tu pe un nou tu? Un tu despre care nu stii nici macar o secunda cum va fi, unde te va duce, ce va face din tine? Indraznesti? Esti dispus sa sacrifici ceea ce stii deja pe ceea ce inca nu stii?